Moștenirea sângelui străin: Povestea Mariei din Rupea

— Maria, trebuie să vorbim. Vocea lui Ilinca, sora mea mai mare, tremura în liniștea apăsătoare a sufrageriei. Era a treia zi după înmormântarea lui Radu, soțul meu, iar casa mirosea încă a colivă și a busuioc. Copiii dormeau, epuizați de atâta plâns și agitație, iar eu mă simțeam ca o umbră, plutind printre oameni care nu-mi mai recunoșteau chipul.

— Nu acum, Ilinca, te rog… am șoptit, strângând la piept o fotografie cu Radu de la nunta noastră. Dar ea nu s-a lăsat.

— Maria, e cineva la poartă. Un bărbat. Zice că e tatăl lui Radu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Tatăl lui Radu? Dar el mi-a spus mereu că nu l-a cunoscut niciodată, că mama lui l-a crescut singură, cu greu, într-o casă mică din Rupea. Am ieșit pe prispă cu inima bătându-mi nebunește. Un bărbat înalt, cu părul alb și ochi reci ca gheața, stătea sprijinit de gard.

— Dumneavoastră sunteți Maria? a întrebat el, fără să se prezinte.

— Da… Cine sunteți?

— Sunt Gheorghe, tatăl lui Radu. Am venit să discutăm despre casă și moștenire.

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Moștenire? Casa asta era a noastră, muncită cu greu, fiecare cărămidă pusă de mâna lui Radu și a mea. Cum putea un străin să vină acum să vorbească despre moștenire?

— Domnule Gheorghe, nu știu ce credeți că puteți lua de aici, dar casa asta e a copiilor mei! am izbucnit.

El m-a privit lung, fără să clipească.

— Legea e lege, doamnă. Eu sunt tatăl lui Radu. Am dreptul la partea mea.

Așa a început coșmarul. În fiecare zi primeam scrisori de la avocatul lui Gheorghe. Mă amenința că va cere jumătate din casă și din pământul pe care îl aveam la marginea satului. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca Maria, uite ce-a ajuns…“ Copiii mă întrebau de ce trebuie să plecăm din casa lor. Nu aveam răspunsuri.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am gândit la Radu — cum ar fi reacționat el? Ar fi luptat pentru noi sau ar fi cedat?

Ilinca încerca să mă ajute cum putea. „Maria, hai să mergem la notar! Poate găsim o soluție.“ Dar fiecare drum la autorități era o umilință nouă: acte lipsă, birocrație, priviri reci.

Într-o zi, Gheorghe a venit din nou la poartă. De data asta nu era singur — îl însoțea un bărbat tânăr, cu o servietă neagră.

— Avocatul meu vrea să discutăm amiabil, a spus el sec.

— Ce înseamnă amiabil pentru dumneavoastră? am întrebat printre dinți.

— Să-mi dați partea mea și să nu ajungem la tribunal.

Am simțit că mă sufoc. Cum să-i dau ceva unui om care nu a fost niciodată tată pentru Radu? Care nu i-a trimis nici măcar o scrisoare?

— Domnule Gheorghe, nu aveți niciun drept moral aici! Casa asta e plină de amintiri cu fiul dumneavoastră — pe care l-ați abandonat! am strigat.

Avocatul a intervenit calm:

— Doamnă Maria, legea nu ține cont de sentimente. Vă sfătuiesc să acceptați o înțelegere.

După ce au plecat, am stat ore întregi privind pereții goi ai casei. M-am gândit la copii: ce le voi spune dacă va trebui să plecăm? Cum le explic că sângele nu înseamnă nimic dacă nu există iubire?

Într-o noapte, băiatul meu cel mare, Paul, m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă… o să ne ia casa?

L-am strâns tare în brațe.

— Nu știu, puiule… Dar promit că voi face tot ce pot ca să fim împreună.

În zilele următoare am început să caut ajutor peste tot: la primar, la preotul satului, la rudele lui Radu. Unii m-au sfătuit să cedez: „Lasă-l să ia partea lui și scapă de necaz.“ Alții mi-au spus să lupt: „Casa asta e a copiilor tăi!“

Într-o dimineață rece de toamnă, am primit o scrisoare de la tribunal: procesul urma să înceapă peste două săptămâni. Am simțit că mă prăbușesc din nou — dar ceva în mine s-a schimbat. Nu mai eram doar o văduvă speriată; eram mama copiilor mei și trebuia să lupt pentru ei.

La proces am stat dreaptă în fața judecătorului și am povestit tot: cum l-am cunoscut pe Radu, cum am construit casa împreună, cum Gheorghe nu a fost niciodată prezent în viața lui. Avocatul lui Gheorghe a încercat să mă facă să par slabă și neajutorată — dar eu am vorbit cu voce tare și clară.

După ore întregi de audieri și martori, judecătorul a decis: Gheorghe avea dreptul legal la o parte din avere — dar nu putea obliga familia să părăsească locuința. Aveam voie să rămânem în casă dacă îi plăteam partea cuvenită.

Am ieșit din tribunal cu inima grea — câștigasem doar pe jumătate. Trebuia acum să găsesc bani ca să-i dau partea lui Gheorghe. Am vândut pământul de la marginea satului și câteva bijuterii vechi de familie. Am plâns când am semnat actele — dar copiii mei au rămas acasă.

Gheorghe nu s-a mai întors niciodată la poarta noastră. Am aflat mai târziu că banii i-a cheltuit rapid și că s-a mutat într-un oraș mare unde nimeni nu-l cunoștea.

Viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna — dar am rămas împreună. Am învățat că familia nu este doar sânge sau acte; este dragoste, sacrificiu și curajul de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Uneori mă întreb: oare cât valorează sângele dacă nu există iubire? Și câți dintre noi ar avea puterea să lupte pentru ceea ce contează cu adevărat?