Casa care nu mai e acasă – Mărturia unei mame despre trădarea fiului său

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții galbeni de vreme și de fum. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar privirea lui Vlad fugea de a mea, fixând un punct undeva pe gresia veche. Pe masă, între noi, zăcea hârtia aceea cu antet notarial, semnată de el, cu literele lui mari și grăbite.

— Mamă, nu e ce crezi… încerca el să spună, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu spatele la mine.

— Atunci ce e? Am crescut un străin? Am muncit o viață întreagă pentru casa asta, pentru tine! Cum ai putut să o vinzi fără să-mi spui?

Nu-mi amintesc când am început să plâng. Poate când am văzut semnătura lui, poate când am realizat că tot ce am construit împreună se destramă într-o clipă. Casa asta nu era doar niște cărămizi și acoperiș. Era locul unde l-am legănat când avea febră, unde i-am făcut clătite duminica dimineața, unde am așteptat ore întregi să vină acasă de la liceu.

Vlad a ridicat privirea spre mine pentru o secundă. Ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, erau plini de rușine și teamă.

— Mamă… am avut nevoie de bani. Am făcut niște greșeli. Nu voiam să te rănesc…

— Nu voiai să mă rănești? Ai vândut casa fără să mă întrebi! Unde vrei să mă duc acum? La cine să mă duc?

A tăcut. În tăcerea aceea apăsătoare am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază. Am vrut să-l iau în brațe, să-l iert, dar nu puteam. Era ca și cum între noi s-ar fi ridicat un zid invizibil, rece și nemilos.

Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe patul din camera mea. Am privit tavanul scorojit și m-am gândit la toate sacrificiile făcute: la nopțile nedormite când era bolnav, la hainele vechi pe care le purtam ca să-i pot cumpăra manuale noi, la zilele în care mergeam pe jos la muncă pentru a economisi banii de autobuz. Totul pentru el. Pentru Vlad.

A doua zi dimineață, am găsit o scrisoare pe masă. Scrisul lui Vlad era tremurat:

„Mamă,
Îmi pare rău pentru tot. Nu știu cum să repar ce am făcut. Am fost prost și disperat. O să încerc să fac rost de bani și să-ți iau altă casă. Te rog, nu mă urî.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Fiecare cuvânt mă durea mai tare decât o palmă peste față. Cum ajunsese băiatul meu aici? Unde greșisem eu ca mamă?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o seară cu o farfurie de sarmale.

— Ce-ai pățit, Mario? Te văd abătută rău…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Copiii ăștia… nu mai știu ce-i respectul. Dar tot copilul tău rămâne, oricât ar greși.

Am încercat să mă țin tare. Am început să caut chirie prin oraș. O garsonieră mică, la marginea Ploieștiului, cu pereți reci și miros de mucegai. Nu era acasă. Niciodată nu va fi.

Într-o zi, Vlad a venit la mine. Era slab, neras, cu ochii roșii.

— Mamă… te rog să mă ierți. Am pierdut tot la păcănele. M-au amenințat că dacă nu dau banii înapoi… n-am știut ce să fac.

L-am privit lung. Într-o clipă am văzut copilul care venea plângând la mine cu genunchii juliți și bărbatul speriat din fața mea.

— Vlad… nu știu dacă pot să te iert acum. Dar ești fiul meu. Și n-o să te las singur.

Ne-am îmbrățișat plângând amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Au trecut luni de atunci. Vlad merge la terapie și încearcă să-și găsească un loc de muncă stabil. Eu încă locuiesc în garsoniera rece, dar în fiecare duminică vine la mine cu o pungă de covrigi calzi și stăm la povești ca odinioară.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem ierta pe cei pe care îi iubim? Și cât de mult ne putem ierta pe noi înșine pentru greșelile lor?