„Zoia nu s-a simțit niciodată acasă: Critica constantă a rolului său de soție și mamă”

Mașina Zoiei intra în curte, mâinile ei strângând volanul un pic mai tare decât de obicei. Gândul de a trece prin ușa din față nu-i mai aducea confortul de altădată. În schimb, se simțea ca și cum ar păși pe un câmp de luptă unde rolul ei de soție și mamă era mereu sub lupă.

Sorin, soțul ei, era deja acasă, probabil relaxându-se pe canapea sau răsfoind telefonul. El se ocupa de gemenii lor, Andrei și Mihai, doar o zi pe săptămână când Zoia avea tura de dimineață. Chiar și atunci, responsabilitățile lui erau minime: să-i trezească pe băieți, să le dea de mâncare și să-i ducă la școală, care era la doar un bloc distanță.

Când Zoia a deschis ușa, haosul familiar al jucăriilor împrăștiate pe podeaua sufrageriei o întâmpina. Sorin s-a uitat în sus de la laptopul său, cu o expresie acră. „Ai întârziat,” a spus el, verificându-și exagerat ceasul.

„Am trebuit să termin un proiect,” a răspuns Zoia, vocea ei obosită. Și-a agățat haina și a forțat un zâmbet pentru Andrei și Mihai, care erau ocupați cu jocurile video.

„Cina nu e gata, presupun?” Tonul lui Sorin era acuzator. Nu era o întrebare, ci un verdict asupra eșecurilor ei.

Zoia a oftat, simțind greutatea epuizării. „O să fac ceva rapid.” S-a îndreptat spre bucătărie, mintea ei trecând în revistă opțiunile limitate din frigider.

În timp ce pregătea niște ouă și pâine prăjită, Sorin a continuat. „Știi, Ioana spunea cum soțul ei ajută în fiecare seară cu copiii și gătitul. Poate ai putea să-ți gestionezi mai bine timpul.”

Comparatia a durut. Zoia o cunoștea pe Ioana, vecina ei aparent perfectă, a cărei viață părea impecabilă din exterior. Nu avea nevoie ca Sorin să-i reamintească de propriile ei imperfecțiuni.

Cina a fost o afacere tăcută. Andrei și Mihai au mâncat în liniște, simțind tensiunea. Zoia a încercat să-i angajeze în conversație, întrebându-i despre școală și prietenii lor, dar prezența posomorâtă a lui Sorin a umbrit discuțiile lor obișnuite.

După ce i-a culcat pe băieți, Zoia s-a prăbușit pe canapea, corpul și spiritul epuizate. Sorin stătea în fața ei, cu fața în telefon. Distanța dintre ei părea de mile.

„Sorin, trebuie să vorbim despre noi,” a spus în cele din urmă Zoia, rupând tăcerea.

Sorin a ridicat privirea, expresia lui defensivă. „Ce despre noi?”

„Asta… totul. Nu funcționează. Simt că eșuez ca soție și mamă, iar critica ta constantă nu ajută.”

Sorin a râs scurt. „Poate dacă ai face mai multe pe aici, n-aș avea de ce să critic.”

Cuvintele au tăiat adânc. Zoia știa că își dădea tot ce putea, jonglând între un job solicitant și viața de acasă. Dar niciodată nu părea să fie suficient.

„Nu mai pot face asta, Sorin. Trebuie să se schimbe ceva,” a șoptit Zoia, mai mult pentru ea decât pentru el.

Sorin nu a răspuns, întorcându-și atenția înapoi la telefon. Zoia se uita la ecranul televizorului gol, mintea ei reluând nenumăratele seri similare pline de nemulțumire și mese tăcute.

Știa atunci că nimic nu avea să se schimbe. Prăpastia dintre ei crescuse prea mult pentru a putea fi trecută cu simple cuvinte. Zoia se simțea prinsă într-o viață în care niciodată nu putea face destul, niciodată nu putea fi destul.

Pe măsură ce ceasul ticăia, Zoia rămânea pe canapea, lumina slabă aruncând umbre în jurul ei. În acel moment, casa părea mai puțin un cămin și mai mult o închisoare a așteptărilor pe care nu le putea niciodată îndeplini.