Când liniștea de weekend e spulberată de soacră: Povestea unei alegeri între mine și familie

— Nu pot să cred, iar sună! Am oftat adânc, cu telefonul vibrând pe masă, în timp ce ceaiul aburea liniștit lângă mine. Era vineri seara, iar planurile mele erau simple: să citesc, să mă uit la un film cu Vlad și să nu fac nimic pentru nimeni. Dar când am văzut numele „Doamna Mariana” pe ecran, stomacul mi s-a strâns.

— Alo, mamă? Ce faci? a venit vocea ei, tăioasă, fără introduceri.

— Bună seara, doamnă Mariana. Sunt bine, mă pregăteam să mă relaxez puțin…

— Aha. Uite, mâine am nevoie de tine să vii să mă ajuți cu niște treburi prin casă. Nu pot singură, iar Vlad are serviciu. Să nu uiți să aduci și aspiratorul ăla bun, că al meu nu mai trage nimic!

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum mi se scurge toată energia. Nu era prima dată când planurile mele erau date peste cap de nevoile soacrei. Vlad, care tocmai intrase în cameră cu două căni de ceai, mi-a citit expresia și a ridicat din sprâncene.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama ta vrea să merg mâine la ea… iar…

A oftat și el, dar nu a spus nimic. Știam că nu-i place să se certe cu ea, dar nici nu voia să mă pună pe mine în față. De fiecare dată când încercam să-i spun Marianei că am alte planuri, începea cu replicile ei clasice:

— Așa e când ai familie! Nu poți să faci doar ce vrei tu! Dacă nu mă ajuți tu, cine?

M-am dus la culcare cu inima grea. Noaptea m-am tot răsucit, gândindu-mă la toate momentele în care am renunțat la mine pentru „binele familiei”. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu, dacă nu ar trebui să fiu mai înțelegătoare. Dar apoi mi-am amintit cum, de Crăciunul trecut, am gătit singură pentru toată familia ei, în timp ce Mariana critica fiecare detaliu.

Dimineața m-am trezit devreme și am început să strâng lucrurile pentru drum. Vlad m-a privit cu milă.

— Vrei să vin cu tine?

— Nu are rost… oricum o să spună că nu te pricepi la nimic și că doar eu fac lucrurile cum trebuie.

Pe drum spre apartamentul Marianei, am simțit cum mă încordez tot mai tare. Când am intrat, m-a întâmpinat cu o privire critică.

— Ai întârziat zece minute. Știi că eu nu pot sta prea mult în picioare!

Am început să aspir, să șterg praful și să spăl geamurile, în timp ce ea îmi povestea despre vecina care are o noră „de aur”, care face totul fără să comenteze. La un moment dat, am scăpat din greșeală o cană pe jos.

— Of! Niciodată nu ești atentă! Dacă era mama ta aici, sigur te certa!

Mi-au dat lacrimile. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat mopul jos și am spus:

— Doamnă Mariana, eu am venit să vă ajut pentru că țin la dumneavoastră și la Vlad. Dar nu pot mereu să renunț la mine. Și eu am nevoie de timp pentru mine! Nu sunt aici doar ca să vă fac pe plac.

A rămas surprinsă. Pentru prima dată, nu a mai avut replică. S-a uitat la mine lung și a murmurat:

— Nu știam că te simți așa…

Am plecat acasă cu inima bătându-mi tare în piept. Vlad m-a luat în brațe când i-am povestit totul.

— Sunt mândru de tine! Era timpul să-i spui ce simți.

Seara aceea am petrecut-o împreună, fără griji. Dar știam că nu va fi ultima dată când voi avea de ales între mine și familie. M-am întrebat dacă vreodată voi reuși să găsesc echilibrul perfect sau dacă mereu va trebui să sacrific ceva din mine pentru ceilalți.

Oare câte dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem niciodată destul? Cât de mult trebuie să dăm din noi ca să fim acceptate într-o familie care nu e a noastră?