Nu pot să mai tac: povestea unei mame între adevăr și iubire

— Nu mai pot să tac, doamnă Elena. Trebuie să știți ce se întâmplă cu adevărat.

Vocea tremurată a Maiei răsuna în telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era aproape ora nouă seara, iar blocul era cufundat în liniște. M-am ridicat de pe canapea, cu telefonul strâns la ureche, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Maia, ce s-a întâmplat? E ceva cu Ilinca? E bolnavă?

— Nu… Ilinca e bine. Dar nu despre ea vreau să vorbesc. E despre Vlad. Nu mai pot să țin în mine. Am încercat să-l protejez, să nu stric imaginea pe care o aveți despre el, dar nu mai pot…

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad, băiatul meu, sufletul meu. Întotdeauna am crezut că e un om bun, un tată responsabil, chiar dacă relația lor s-a destrămat. Am respectat decizia lor de a se despărți, fără să pun întrebări. Dar acum, cuvintele Maiei mă loveau ca niște pietre reci.

— Maia, te rog… spune-mi tot.

A urmat o tăcere lungă, apăsătoare. Apoi, vocea ei s-a spart în suspine:

— Vlad… Vlad m-a mințit ani de zile. Nu doar pe mine, ci și pe dumneavoastră. Are datorii uriașe la cămătari, Elena. A luat bani fără să-mi spună, a jucat la păcănele… Și când am aflat, m-a amenințat că dacă spun cuiva, nu o să-l mai văd niciodată pe Ilinca.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am așezat pe marginea patului, cu mâna la gură. Vlad? Jocuri de noroc? Cămătari? Cum era posibil? Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, muncisem zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Îl învățasem să fie cinstit, să nu mintă niciodată.

— Elena? Sunteți acolo?

— Da… da, sunt aici. Maia, de ce nu mi-ai spus până acum?

— Mi-a fost frică. Știu cât îl iubiți. Și am sperat că se va opri… dar azi au venit doi bărbați la ușa mea. Au spus că dacă nu plătește până luni, vor veni după mine și după Ilinca.

Mi-am simțit sângele înghețându-mi în vene. Am încercat să-mi adun gândurile, dar totul era un haos. Cum putea fi Vlad capabil de așa ceva? Unde greșisem ca mamă?

— Maia, ascultă-mă bine. Mâine dimineață vin la tine. Nu deschide ușa nimănui până atunci. Promite-mi!

— Promit…

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Îmi veneau în minte toate momentele din copilăria lui Vlad: cum plângea când cădea și-și julea genunchii, cum mă îmbrățișa strâns când îi citeam povești înainte de culcare… Unde dispăruse băiatul acela blând?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat, încercând să găsesc răspunsuri. Dimineața am plecat direct la Maia. M-a întâmpinat cu ochii umflați de plâns și Ilinca agățată de fusta ei.

— Mamă Elena… îmi pare atât de rău…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât de mult suferise singură. În bucătărie, la o cafea rece, mi-a povestit tot: cum Vlad dispărea cu zilele, cum găsea bilete de pariuri ascunse prin casă, cum îi promitea mereu că se va schimba.

— L-am iubit atât de mult… Dar nu mai pot trăi cu frica asta.

Am simțit o furie mocnită amestecată cu o durere sfâșietoare. Cum putea Vlad să-și pună copilul și fosta parteneră în pericol? Cum ajunsese aici?

În aceeași zi l-am sunat pe Vlad. Vocea lui era obosită, iritată:

— Ce vrei, mamă?

— Vreau să vii ACUM la mine! Trebuie să vorbim!

A venit după două ore, cu ochii roșii și barba nerasă. S-a așezat pe canapea și a evitat să mă privească.

— Ce-ai aflat?

— Totul! Despre datorii, despre păcănele… despre amenințări! Cum ai putut să faci asta?

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— N-ai idee cât de greu mi-a fost după ce am rămas fără tata! Toată viața am simțit că trebuie să fiu puternic pentru tine! Și n-am fost niciodată destul… Am crezut că dacă fac bani repede o să rezolv totul!

— Și ai rezolvat ceva? Ți-ai pus copilul în pericol! Pe Maia! Pe toți!

A început să plângă ca un copil mic. L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Au urmat zile grele: telefoane la poliție, discuții cu avocați, încercări disperate de a găsi bani pentru datorii. Familia noastră s-a destrămat sub presiunea adevărului: sora mea nu mai vorbește cu Vlad, vecinii șușotesc pe la colțuri, iar eu mă simt vinovată pentru fiecare alegere greșită pe care a făcut-o fiul meu.

Dar poate cel mai greu a fost să accept că nu pot controla totul. Că uneori copiii noștri fac alegeri care ne dor până la os și că iubirea nu poate repara totul.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde se termină datoria unei mame? Cât poți ierta fără să te pierzi pe tine însăți? Poate cineva să-mi răspundă?