De la ceartă la masă: Povestea mea cu soacra, între lacrimi și împăcare

— Nu cred că-i place mâncarea mea, șoptește mama lui Vlad, doamna Mariana, uitându-se peste ochelari la mine, de parcă aș fi un obiect stricat pe care nu știe dacă să-l repare sau să-l arunce. Stau la masa din sufrageria lor mică din Ploiești, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Vlad mă prinde de mână pe sub masă, dar nu spune nimic. Simt că sunt singură în fața unui tribunal tăcut.

— Ba da, e foarte bună ciorba, încerc eu să spun, dar vocea mi se pierde printre clinchetele lingurilor și privirile reci. Doamna Mariana oftează teatral și se ridică să aducă salata de vinete. Mă simt ca un copil prins cu minciuna.

Așa a început totul. Eu, Ana, fată crescută la țară, venită la oraș cu vise mari și inima plină de speranță, m-am trezit prinsă într-un război mut cu viitoarea mea soacră. Vlad era tot ce-mi dorisem: blând, muncitor, cu ochii aceia albaștri care promiteau liniște. Dar liniștea nu avea loc la masa Mariei.

Primele luni au fost un șir de vizite tensionate. Orice făceam era greșit: ba nu spălam vasele „cum trebuie”, ba nu știam să fac sarmale „ca lumea”, ba nu mă îmbrăcam „potrivit”. Vlad încerca să mă apere, dar de fiecare dată când ridica vocea, Mariana izbucnea în lacrimi:

— Nu te mai recunosc! Pentru fata asta ai uitat cine ești!

Mă simțeam vinovată pentru fiecare ceartă dintre ei. Într-o seară, după o discuție aprinsă, Vlad a venit acasă cu ochii roșii:

— Ana, nu știu ce să fac. Îmi iubesc mama, dar te iubesc și pe tine. Parcă nu mai am loc între voi.

Am plâns amândoi atunci. M-am întrebat dacă dragostea noastră va rezista între două lumi care nu se pot întâlni.

Apoi a venit boala. Într-o zi de toamnă, Mariana a început să tușească rău. A refuzat să meargă la doctor până când n-a mai putut respira bine. Diagnosticul a căzut ca un trăsnet: pneumonie severă. Vlad era disperat. Eu am fost cea care a sunat ambulanța și am stat cu ea la spital nopți întregi, schimbându-i perfuziile și ștergându-i fruntea.

Într-o noapte, când toți dormeau pe holuri reci, Mariana m-a privit lung:

— De ce faci asta pentru mine? Nici măcar nu te-am vrut în familia mea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Dar am răspuns sincer:

— Pentru că îl iubesc pe Vlad. Și pentru că sunteți mama lui.

A tăcut mult timp după aceea. Când s-a întors acasă, era schimbată. Nu mi-a spus niciodată „mulțumesc”, dar într-o zi mi-a adus o eșarfă veche:

— Am purtat-o la nunta mea. Poate îți poartă noroc.

Am plâns în baie ca să nu mă vadă nimeni.

Viața a continuat cu suișuri și coborâșuri. Am avut și alte certuri — despre bani, despre cum creștem copiii (când au venit), despre ce fel de prăjituri punem pe masă de Crăciun. Dar ceva se schimbase între noi. Uneori o surprindeam uitându-se la mine cu un zâmbet abia schițat. Alteori îmi lăsa pe masă o farfurie cu plăcintă caldă „că poate n-ai apucat să mănânci”.

Într-o zi, când băiețelul nostru Radu a făcut febră mare și eu eram la capătul puterilor, Mariana a venit fără să fie chemată. A stat lângă mine toată noaptea, schimbându-i compresele și povestindu-mi cum Vlad făcea la fel când era mic.

— Știi, Ana, nu e ușor să-ți vezi copilul crescând și alegând alt drum. Poate am fost prea aspră cu tine…

Am dat din cap și i-am strâns mâna. Nu aveam nevoie de scuze; aveam nevoie doar să știu că suntem împreună.

Astăzi, când stăm la masă toți trei — eu, Vlad și Mariana — și ciocnim paharele de vin roșu făcut în casă, simt că am ajuns acasă cu adevărat. Râdem de vechile noastre certuri și ne bucurăm de fiecare clipă împreună.

Mă întreb uneori: cât de puțin ar fi trebuit să facem fiecare dintre noi pentru a ne înțelege mai devreme? Oare câte familii se destramă doar pentru că nu avem curajul să spunem „hai să încercăm din nou”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?