Între două focuri: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu! vocea doamnei Maria răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii lui Petru se fereau de ai mei. Era a treia oară săptămâna asta când mă simțeam ca un intrus în propria casă.

M-am căsătorit cu Petru din dragoste, nu pentru avere sau statut. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și am știut din prima clipă că el e omul cu care vreau să-mi petrec viața. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Am venit să locuim în casa părinților lui, la insistențele lor, „ca să strângem bani pentru apartamentul nostru”. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt captivă între patru pereți care nu mă acceptau.

— Lasă fata în pace, mamă, a încercat Petru să intervină timid.

— Nu te băga, Petru! Dacă nu-i spun eu adevărul, cine să i-l spună? Să nu crezi că poți veni aici și să faci ce vrei! În casa asta eu stabilesc regulile!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba nu găteam ca ea, ba nu spălam rufele „cum trebuie”, ba nu eram destul de atentă cu Petru. Orice făceam era greșit. Și totuși, cel mai tare mă durea faptul că Petru nu avea curaj să-i țină piept.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă am făcut o greșeală că m-am măritat. Dar îl iubeam pe Petru și credeam că dragostea noastră poate trece peste orice. A doua zi dimineață, Maria m-a întâmpinat cu o privire rece.

— Să știi că Petru a avut o prietenă înaintea ta. O fată bună, din familie respectabilă. Dar tu… tu ai venit și l-ai luat de lângă noi!

Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. Niciodată nu i-am interzis lui Petru să-și vadă familia sau prietenii. Dar pentru ea eram mereu „străina”.

Au urmat luni de zile în care fiecare zi era o luptă. Maria îi spunea lui Petru tot felul de minciuni despre mine: că nu am grijă de el, că îi cheltui banii, că nu vreau copii doar ca să-l țin legat de mine. Odată chiar a încercat să mă facă de râs în fața rudelor la o masă de duminică.

— Uite ce noră are Petru! Nici sarmale nu știe să facă! Așa ceva n-am mai văzut!

Toți au râs, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Am fugit în cameră și am plâns ore întregi. Când Petru a venit la mine, i-am spus:

— Nu mai pot! Ori plecăm de aici, ori… ori nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Petru m-a privit lung, apoi a oftat:

— Știi că nu avem bani pentru chirie… Mama are dreptate uneori, dar te rog să ai răbdare.

Răbdare? Cât să mai rabd? Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să mă izolez, să evit mesele în familie, să mă ascund în camera noastră cât mai mult. Maria era mulțumită — vedeam asta în ochii ei.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea din Botoșani:

— Mamă, ce se întâmplă? Te simt tristă… Dacă ai nevoie de ajutor, vino acasă!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:

— Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare! Nici măcar pe soacra ta!

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Petru.

— Petru, trebuie să alegi: ori suntem o familie și plecăm împreună, ori rămâi cu mama ta și eu plec singură.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot s-o las singură pe mama… E bolnavă, are nevoie de mine…

Atunci am știut că sunt singură. Am făcut bagajele și am plecat la Botoșani. Maria nici măcar nu s-a uitat la mine când am ieșit pe ușă.

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. M-am simțit trădată, abandonată și fără valoare. Dar încet-încet am început să-mi revin. Mi-am găsit un job la o librărie micuță din oraș și am început să cunosc oameni noi. Am redescoperit cine sunt eu fără Petru și fără aprobarea Mariei.

După un an, Petru m-a sunat.

— Jana… Mama a murit. Mi-e dor de tine… Poți să mă ierți?

Am simțit un gol imens. Nu știam dacă mai pot sau mai vreau să mă întorc la el. Am mers la înmormântare și l-am văzut pe Petru frânt de durere. Dar ceva în mine se schimbase.

— Poate că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și curaj… i-am spus încet.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț și îmi trăiesc viața după propriile reguli. Încerc să nu port ură nimănui, dar nici să nu uit lecțiile trecutului.

Oare câte femei trec prin ce am trecut eu? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?