Umbra Trădării: Povestea Mea Despre Încredere, Familie și Adevăr

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna în sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi de familie. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care încercam să le ascund. Mama stătea pe fotoliul ei vechi, cu privirea în pământ, evitând să mă privească.

Totul a început după ce tata a murit. Aveam douăzeci și șapte de ani și simțeam că lumea mea s-a prăbușit. Tata fusese mereu acolo pentru mine – la fiecare meci de fotbal, la fiecare examen, la fiecare eșec. După înmormântare, viața a continuat ca într-un vis urât. Mama părea mai distantă ca niciodată, iar eu încercam să-mi găsesc locul într-o lume fără el.

La câteva luni după moartea lui, am primit o scrisoare de la notarul familiei, domnul Popescu. M-a chemat la biroul lui din centrul orașului Pitești. Am intrat cu inima strânsă, fără să bănuiesc nimic. „Rareș, tatăl tău ți-a lăsat o sumă importantă de bani. Moștenirea ta este de 200.000 de euro”, mi-a spus domnul Popescu, cu voce gravă. Am rămas fără cuvinte.

Am ieșit din birou cu capul plin de gânduri și speranțe. M-am gândit că banii aceia îmi vor da un nou început – poate o casă mică, poate o afacere proprie. Dar zilele au trecut și nu am primit niciun ban. Mama evita subiectul ori de câte ori încercam să vorbim despre moștenire.

— Mamă, ai vorbit cu notarul? Ce se întâmplă cu banii? întrebam mereu.

— Lasă, Rareș, nu te mai gândi la asta acum. Sunt multe acte de făcut, nu e așa simplu cum crezi tu, răspundea ea, mereu grăbită sau preocupată.

Am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă când am găsit o scrisoare ascunsă în sertarul biroului ei. Era o notificare bancară pe numele meu, dar adresa era a mamei. Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Am luat scrisoarea și m-am dus direct la bancă.

— Îmi pare rău, domnule Ionescu, dar contul a fost golit acum două luni, mi-a spus funcționara cu o voce rece.

— Cum adică golit? Cine a retras banii?

— Doamna Ionescu, mama dumneavoastră, avea procură generală.

Am ieșit din bancă amețit. Nu-mi venea să cred. Mama mea îmi furase moștenirea! Am alergat acasă și am izbucnit în fața ei.

— De ce ai făcut asta? Ce ai făcut cu banii?

A izbucnit în plâns. „Rareș, nu am avut de ales… Am avut datorii mari după boala tatălui tău… Am vrut să-ți spun, dar nu am avut curaj…”

Nu am putut să o ascult. Am ieșit trântind ușa și am mers ore întregi pe străzile orașului. M-am simțit trădat ca niciodată. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: serile când mama îmi citea povești, zilele când mă lua de la școală cu plasele pline de bunătăți… Cum putea femeia aceea să-mi facă una ca asta?

Zilele următoare au fost un coșmar. Nu mai vorbeam cu nimeni. Prietenii mei – Vlad și Cosmin – au încercat să mă scoată din casă.

— Rareș, hai cu noi la o bere! Nu poți sta așa la nesfârșit!

— Nu înțelegeți… E mama mea! Cum să trec peste asta?

Am început să mă gândesc dacă să merg la poliție sau să o dau în judecată. Dar cum să-mi bag propria mamă la pușcărie? Familia noastră era deja distrusă după moartea lui tata…

Într-o seară, m-am dus la cimitir și am stat lângă mormântul tatălui meu ore întregi.

— Tată… ce-ai fi făcut tu? Cum pot să iert așa ceva?

În următoarele luni, relația cu mama s-a răcit complet. Ea încerca uneori să vorbească cu mine:

— Rareș… hai să stăm de vorbă…

— Nu acum, mamă… Nu pot…

Am început să lucrez mai mult ca să uit. Mi-am găsit un al doilea job la un service auto din cartierul Trivale. Seara ajungeam acasă obosit și gol pe dinăuntru.

Într-o zi, am primit un telefon de la sora mamei mele, mătușa Lidia.

— Rareș, știu că e greu… Dar mama ta nu e bine deloc. Nu mănâncă, nu doarme… Poate ar trebui să-i dai o șansă…

Am ezitat mult timp. Într-un final, am mers acasă și am găsit-o pe mama stând pe canapea, cu ochii roșii și obrajii supți.

— Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc… Am greșit enorm… Dar tot ce-am făcut a fost din disperare…

Am izbucnit în plâns amândoi. Pentru prima dată după luni întregi ne-am ținut în brațe și am plâns ca doi copii pierduți.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Banii nu se mai întorc și rana trădării rămâne adâncă. Dar poate că timpul va vindeca ceva din durerea asta.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta celor pe care îi iubim? Și dacă sângele chiar e mai gros decât apa atunci când încrederea e distrusă?