Între dorința de libertate și lanțurile iubirii materne: Povestea mea la 30 de ani

— Radu, ai uitat să-ți iei geaca! O să răcești iar, ca anul trecut! vocea mamei răsună din hol, ascuțită ca o alarmă de incendiu. Mă opresc cu mâna pe clanța ușii, simțind privirea ei grea în ceafă. Am 30 de ani, dar încă mă simt ca un copil prins cu temele nefăcute.

— Mamă, e cald afară, nu am nevoie de geacă, încerc să spun pe un ton calm, dar deja știu că nu are rost.

— Nu mă contrazice! Ia-o cu tine, nu vreau să te văd bolnav din nou! Și să nu uiți să suni când ajungi la birou!

Închid ușa în urma mea, cu geaca atârnându-mi pe braț ca o povară invizibilă. Mă urc în autobuzul 226, încercând să-mi adun gândurile. Mă uit la ceilalți oameni: un bătrân citește ziarul, o fată tastează frenetic pe telefon, un copil plânge după mama lui. Mă întreb dacă și ei simt aceeași presiune ca mine, dacă și ei trăiesc cu senzația că nu sunt niciodată destul de buni sau destul de independenți.

La birou, colegii râd la glumele lui Vlad. Eu mă așez la calculator și încerc să mă concentrez pe rapoartele mele. Telefonul vibrează: „Ai ajuns? Ai mâncat ceva?” Mesaj de la mama. Îi răspund scurt: „Da, am ajuns. Da, am mâncat.”

Adevărul e că nu am mâncat nimic. Nu mi-e foame. Mi-e doar dor să fiu lăsat în pace.

Seara, când mă întorc acasă, mama mă așteaptă cu ciorbă fierbinte și ochii ei cercetători.

— Ai avut o zi grea? întreabă ea, dar nu așteaptă răspunsul. — Ți-am spălat cămășile și ți-am pus hainele de sport în geantă. Sâmbătă mergem la cumpărături, da?

— Mamă, sâmbătă voiam să ies cu Irina…

— Irina iar? Nu crezi că ar trebui să te concentrezi pe serviciu? Fetele astea doar te abat de la drum. Știi că vreau ce e mai bine pentru tine.

Mă uit la ea: micuță, cu părul strâns într-un coc dezordonat, ochii verzi plini de griji. O iubesc, dar simt cum mă sufocă. Orice încercare de a-mi trăi viața după propriile reguli se lovește de zidul fricii ei.

Irina e singura care pare să înțeleagă. Ne vedem pe ascuns uneori, ca doi adolescenți rebeli.

— Radu, trebuie să-i spui mamei tale că ai nevoie de spațiu! Nu poți trăi așa la nesfârșit!

— Știu… dar mi-e frică să nu sufere. Tata a plecat când aveam 12 ani. De atunci suntem doar noi doi. Dacă o rănesc?

Irina oftează și mă ia de mână:

— Dar tu? Tu nu suferi?

Întrebarea ei mă urmărește zile întregi. Încep să observ cât de mult mi-a modelat mama viața: facultatea la care am mers („E mai aproape de casă!”), jobul pe care l-am ales („E stabilitate!”), prietenii pe care i-am pierdut („Nu-mi place anturajul lor!”). Totul a fost filtrat prin grija ei obsesivă.

Într-o seară, după ce mama adoarme pe canapea cu televizorul deschis la știrile despre accidente și boli rare, mă uit la ea și simt un amestec ciudat de milă și furie. Îmi vine să țip: „Lasă-mă să trăiesc!” Dar nu pot. Îmi amintesc cum plângea în bucătărie când tata a plecat, cum îmi spunea că sunt tot ce are pe lume.

Într-o duminică dimineață, Irina vine la mine acasă.

— Bună ziua, doamnă Maria! spune ea politicos.

Mama o privește suspicioasă:

— Bună… Radu nu ți-a spus că avem planuri azi?

Mă simt prins între două lumi care se resping reciproc. Irina îmi strânge mâna sub masă.

— Mamă, vreau să vorbim ceva important.

Ea se oprește din tăiat legumele și mă privește fix:

— Ce s-a întâmplat?

— Mamă… am 30 de ani. Vreau să încerc să locuiesc singur. Să văd cum e… Să fiu pe picioarele mele.

Timpul pare să se oprească. Mama lasă cuțitul jos și începe să plângă în hohote:

— Deci vrei să mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine? Asta merit?

Irina încearcă să intervină:

— Doamnă Maria, Radu are nevoie să crească…

— Nu te-am întrebat pe tine! strigă mama.

Mă simt vinovat până în măduva oaselor. Îmi vine să renunț la tot doar ca să nu o văd suferind. Dar Irina mă privește cu ochii ei calzi și îmi șoptește:

— E momentul tău, Radu.

În următoarele zile mama nu-mi vorbește aproape deloc. Casa e tăcută ca un muzeu al durerii. Într-o seară intru în camera ei și o găsesc privind vechi poze cu mine copil.

— Mamă… nu vreau să te rănesc. Dar nici eu nu mai pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu… Vreau să știi că te iubesc, dar trebuie să încerc.

Ea oftează adânc:

— Poate ai dreptate… Poate am greșit ținându-te atât de aproape. Dar mi-e frică… Dacă pățești ceva?

O iau în brațe și îi promit că voi suna zilnic. Câteva luni mai târziu reușesc să-mi găsesc o garsonieră micuță în Drumul Taberei. Primele nopți sunt ciudate — liniștea e apăsătoare, dar simt pentru prima dată că respir liber.

Mama încă mă sună zilnic și uneori vine neanunțată cu borcane de zacuscă sau ciorbă la borcan. Dar încet-încet începe să accepte noua realitate.

Irina zâmbește când vede cât de mult m-am schimbat:

— Ești alt om, Radu!

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o prea tare pe mama. Dar apoi îmi dau seama că fiecare om merită șansa de a-și trăi propria viață.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau vinovăție? Câți avem curajul să spunem „Ajunge!” și să ne urmăm propriul drum?