Între două case și o inimă frântă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre casa aia bătrânească! — vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, strângând nervos mânerul unei cești de cafea. Eu, Ana, simțeam cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar am rămas pe scaun, cu mâinile încleștate în poală.

— Mamă, nu e vorba doar de casă… E casa Anei, acolo a crescut, acolo vrea să ne facem un viitor — încerca Radu să tempereze discuția, dar vocea lui era slabă, aproape stinsă.

— Viitorul vostru e aici! — a izbucnit Lidia, arătând spre pereții zugrăviți proaspăt ai apartamentului ei din cartierul Titan. — Eu v-am dat tot ce am avut! Să nu-mi spui că o să-ți pierzi timpul și banii pe o ruină!

Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când auzeam cuvântul „ruină” despre casa copilăriei mele. Dar pentru mine nu era doar o casă veche cu acoperișul găurit și pereții crăpați. Era locul unde bunica mă învăța să fac sarmale, unde bunicul îmi citea povești la lumina lămpii. Era singurul lucru care-mi mai rămăsese dintr-o copilărie prea scurtă și prea plină de lipsuri.

După ce părinții mei au murit într-un accident stupid pe DN1, bunicii m-au crescut cum au putut. Casa lor era mică, dar plină de dragoste. Acum, după ce și ei s-au dus, rămăsesem singură cu amintirile și cu zidurile care se dărâmau încet-încet. Când m-am măritat cu Radu, am crezut că visul meu de a renova casa și de a avea o familie acolo va deveni realitate.

Dar nu am luat în calcul un lucru: soacra mea.

Lidia era genul de femeie care nu accepta refuzuri. Fusese profesoară de matematică la un liceu bun din București și obișnuia să controleze totul în jurul ei. După ce soțul ei a murit, Radu a rămas singura ei ancoră. Îl sufoca cu grija ei exagerată și cu pretențiile ei absurde.

— Ana, tu nu înțelegi… — mi-a spus într-o seară Radu, când ne-am întors acasă după încă o ceartă cu mama lui. — Ea nu are pe nimeni altcineva. Dacă nu mă ocup eu de apartamentul ăsta, cine o va face?

— Dar și eu n-am pe nimeni altcineva! — am izbucnit eu. — Casa aia e tot ce mi-a rămas! Nu vreau să o văd cum se prăbușește!

Radu a oftat adânc și s-a trântit pe canapea. Am simțit că mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Zilele treceau greu. Mergeam la serviciu — sunt educatoare la o grădiniță din cartierul Pantelimon — și încercam să-mi ascund lacrimile printre desenele copiilor. Seara, mă întorceam într-un apartament care nu era niciodată al meu cu adevărat. Radu era tot mai absent, prins între telefoanele mamei lui și promisiunile făcute mie.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg singură la casa bunicilor. Am deschis poarta ruginită și am intrat în curte. Iarba crescuse mare, iar trandafirii bunicii se uscaseră. M-am așezat pe treptele reci și am plâns în hohote.

— Ce faci aici singură? — vocea vecinei mele, tanti Maria, m-a surprins din spate.

— Încerc să-mi adun curajul… — am șoptit printre lacrimi.

— Să nu lași casa asta să moară, fată dragă! — mi-a spus ea blând. — E păcat de sufletul bunicilor tăi.

Cuvintele ei mi-au dat putere. Am început să caut soluții: am făcut poze casei și le-am pus pe un grup de Facebook pentru renovări; am cerut oferte de la meșteri; am calculat fiecare leu din salariul meu modest. Dar fără ajutorul lui Radu era imposibil.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar pe tema asta, Radu a plecat la mama lui fără să spună nimic. A lipsit toată noaptea. Dimineața m-am trezit singură și am găsit un bilet pe masă: „Trebuie să mă gândesc ce e mai bine pentru toți.”

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am mers la serviciu ca un robot, iar copiii au simțit că ceva nu e în regulă.

— Doamna Ana, de ce sunteți tristă? — m-a întrebat Daria, o fetiță cu ochii mari.

— Pentru că uneori oamenii mari trebuie să aleagă între ce vor ei și ce vor alții… — i-am răspuns încet.

Seara, Radu s-a întors acasă. Avea ochii roșii și fața obosită.

— Ana… Mama a făcut tensiune mare azi-noapte. Am chemat salvarea… Mi-e frică să nu pățească ceva dacă mă cert cu ea…

— Și eu ce fac? — l-am întrebat printre lacrimi. — Eu nu contez?

A tăcut mult timp.

— Nu știu ce să fac… — a spus într-un final.

În zilele următoare am simțit cum distanța dintre noi crește ca o prăpastie. Lidia mă privea ca pe un dușman care vrea să-i fure fiul. Radu era prins ca într-o menghină între două femei care îl iubeau fiecare în felul ei.

Într-o zi am primit o scrisoare de la notar: Lidia voia să-i lase lui Radu apartamentul prin act de donație, cu condiția să locuiască acolo și să aibă grijă de ea până la sfârșitul vieții. Era un șantaj emoțional pe față.

Am simțit că nu mai pot lupta. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să renunț la tot: la casă, la Radu, la visurile mele.

Într-o noapte am visat-o pe bunica. Mi-a spus: „Ana, casa nu e doar ziduri. E dragostea pe care o pui în ea.”

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg pentru mine însămi.

A doua zi i-am spus lui Radu:

— Eu voi renova casa bunicilor chiar dacă va dura ani și chiar dacă va trebui să muncesc dublu. Dacă vrei să fii lângă mine, vino. Dacă nu… te înțeleg.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe și a plâns ca un copil.

Nu știu ce va fi mâine. Poate vom reuși împreună sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu că nu mai pot trăi între două case și două inimi frânte.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să alegem? Voi ce ați face în locul meu?