Moștenirea din Umbra Trecutului: Cum Ne-a Despărțit Casa Mamei

— Nu ai niciun drept să te atingi de casa asta, Irina! Ai plecat de acasă de douăzeci de ani și nici măcar nu ai venit la mama când era bolnavă!
Vocea surorii mele, Camelia, răsuna în sufrageria rece, unde pereții încă păstrau mirosul de ceai de tei și așteptarea unei mame care nu mai era. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu actele de succesiune, iar inima îmi bătea nebunește. Mă uitam la ea, la ochii ei injectați de furie și oboseală, și nu-mi venea să cred că am ajuns aici.

Mama murise acum două săptămâni. Încă simțeam gustul amar al regretului că nu am fost lângă ea în ultimele zile. Plecasem la București după facultate, cu visul de a deveni jurnalistă, iar viața m-a prins în vârtejul ei. Camelia rămăsese acasă, în Bacău, avusese grijă de mama, dar și-a sacrificat visele pentru asta. Acum, când notara ne-a chemat să împărțim moștenirea — o casă veche cu două camere și o grădină plină de meri — totul s-a transformat într-o luptă pe viață și pe moarte.

— Camelia, nu vreau casa pentru mine. Vreau doar să păstrăm ceva din ce a fost al mamei. Să nu vindem totul pe nimic! am spus cu voce stinsă.

Ea a râs scurt, amar:

— Ușor de zis când tu ai apartament la București! Eu am rămas aici, cu ratele și cu un copil bolnav! Tu ai avut libertatea să pleci, eu am avut grijile!

M-am simțit mică, vinovată, prinsă între două lumi: cea a visurilor mele și cea a rădăcinilor pe care le-am lăsat să se usuce. În acea seară, după ce Camelia a trântit ușa în urma ei, am rămas singură în casa copilăriei. Am atins peretele din hol, acolo unde mama își ținea calendarul cu sfinți și rețete scrise de mână. M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil.

A doua zi, tata a venit să ne împace. El nu mai locuia cu noi de zece ani, după ce divorțase de mama pentru o femeie mai tânără. Dar acum stătea între noi ca un judecător obosit.

— Fetele mele, nu vă certați pentru niște cărămizi! Mama voastră n-ar fi vrut asta…

Camelia l-a întrerupt:

— Ușor de zis pentru tine! Tu ai casa ta, ai viața ta! Pe noi cine ne-a întrebat vreodată ce vrem?

Am simțit cum furia surorii mele crește cu fiecare cuvânt. În spatele reproșurilor era o durere veche: abandonul tatălui, sacrificiul ei, lipsa mea. Moștenirea nu era doar o casă — era tot trecutul nostru nerezolvat.

În zilele următoare, rudele au început să-și dea cu părerea. Unchiul Vasile a venit cu sfaturi:

— Fetele trebuie să vândă casa și să împartă banii! Așa e corect!

Mătușa Lenuța a șoptit la urechea Cameliei:

— Irina n-a pus niciodată mâna pe o mătură aici! Tu meriți tot!

Vecinii șușoteau pe la garduri:

— Uite-le cum se ceartă pentru avere… De parcă n-ar fi sânge din sânge!

Într-o noapte, am găsit-o pe Camelia în grădină, plângând în tăcere sub mărul bătrân.

— Ți-e greu? am întrebat încet.

— Nu știi nimic despre greu! mi-a răspuns printre sughițuri. Eu am stat aici când mama delira de febră și mă striga pe tine… Eu am spălat-o, eu am ținut-o de mână când a murit.

M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să fiu aproape. Am fugit mereu…

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate că nu casa e problema. Poate că suntem prea rănite ca să mai știm ce înseamnă familie.

Am stat acolo până dimineața, fără să mai vorbim. Doar vântul adia printre ramuri și ne aducea aminte de copilărie.

Procesul de succesiune a durat luni întregi. Avocații ne-au transformat în dușmani. Am ajuns să ne vorbim doar prin mesaje seci sau prin intermediari. Tata s-a retras din nou în lumea lui. Prietenii ne-au evitat; nimeni nu voia să se implice într-o ceartă de familie.

Într-un final, am vândut casa unui străin. Am împărțit banii la notar, fără să ne privim în ochi. Când am ieșit pe poartă pentru ultima dată, Camelia mi-a spus:

— Să nu mai vii niciodată aici. Pentru mine ai murit odată cu mama.

Am plecat spre București cu sufletul gol. Banii din moștenire s-au dus repede: chirii, rate, tratamente pentru nepotul meu bolnav. Dar rana dintre mine și Camelia a rămas deschisă.

Acum, după doi ani, încă mă întreb: merită vreodată banii să pierzi o soră? Ce rămâne din familie când moștenirea devine blestem?