Am dat jumătate din casă fiului meu, iar acum sunt considerată o povară. Oare chiar merit asta?

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că ne sufoci? — vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Nu era prima dată când auzeam cuvinte grele, dar de data asta parcă m-au lovit direct în piept.

Mi-am ridicat privirea spre el. Avea ochii aceia reci, pe care nu-i recunoșteam. Era băiatul meu, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la cele veșnice. Îmi amintesc cum îi făceam pachetul pentru școală, cum îi coseam nasturii la uniformă, cum îi citeam povești seara, chiar dacă eram obosită moartă după două schimburi la fabrica de confecții.

— Vlad, eu doar… vreau să vă ajut. Să nu vă lipsească nimic, să vă fie bine aici, acasă… — am încercat să spun, dar el a ridicat mâna, semn să tac.

— Nu mai e casa ta doar! Ai uitat că mi-ai dat jumătate? Eu și Alina avem nevoie de spațiu, de liniște. Tu tot timpul te bagi, comentezi, nu ne lași să respirăm! — a continuat el, iar Alina, nora mea, stătea în ușă cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.

M-am simțit mică, invizibilă. Parcă nu mai eram mama lor, ci o chiriașă nedorită. Am făcut pasul înapoi și am ieșit pe hol, unde mi-am lipit fruntea de peretele rece. M-am întrebat: unde am greșit? Am muncit o viață întreagă pentru ca Vlad să nu ducă lipsă de nimic. Când a venit cu Alina și mi-a spus că vor să-și construiască viitorul aici, în casa părintească, am simțit că mi se umple sufletul de bucurie.

Am mers la notar cu inima strânsă și am semnat actele: jumătate din casă trecea pe numele lui Vlad. „Ești sigură că vrei să faci asta?” m-a întrebat notarul. „Da”, am răspuns fără ezitare. Ce mamă nu vrea să-și vadă copilul fericit?

La început a fost bine. Ne ajutam reciproc: eu găteam, ei făceau cumpărăturile sau mă duceau la medic când aveam nevoie. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Alina a început să-mi reproșeze că mă bag prea mult în viața lor: „Nu mai pune sare în ciorbă, Vlad are tensiune!”, „Nu-i mai spăla tu cămășile, le spăl eu!”

Într-o seară, i-am auzit certându-se în camera lor:
— Nu mai suport! Mama ta e peste tot! Parcă nici nu avem intimitate…
— Ce vrei să fac? Asta e casa ei!
— Nu mai e doar a ei! Să-și vadă de treabă!

Am plâns atunci în pernă ca un copil. Mi-am adus aminte de mama mea, cum mă certa când eram mică: „Să nu-ți lași niciodată copilul la greu!” Și eu n-am făcut-o. Dar acum simțeam că sunt eu cea lăsată la greu.

Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să merg la biserică, Vlad a venit la mine:
— Mamă, cred că ar fi mai bine să te gândești să-ți cauți ceva al tău… Poate o garsonieră sau…

M-am uitat la el ca la un străin.
— Vrei să plec din casa mea?
— Nu zic asta… Dar nici așa nu se mai poate. Ne certăm mereu din cauza ta.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe bancuța din curte și m-am uitat la pomii plantați de soțul meu acum 30 de ani. Mărul cel bătrân încă mai făcea roade. Oare și eu eram ca el? Încă folositoare sau doar un trunchi uscat care stânjenea?

Sora mea, Elena, m-a sunat într-o seară:
— Maria, vino la mine câteva zile! Poate vă liniștiți cu toții…

Am acceptat. Am plecat cu două sacoșe și inima cât un purice. La Elena m-am simțit iar om: am povestit nopți întregi despre tinerețe, despre copii, despre bărbații noștri care nu mai sunt. Dar gândul tot acasă îmi era.

După o săptămână m-am întors. Vlad nu era acasă. Alina mi-a deschis ușa:
— Ați venit? Credeam că stați mai mult…

Am simțit răceala din glasul ei și am știut că nu mai sunt dorită acolo. În acea noapte am stat trează și m-am gândit: dacă plec definitiv? Dacă vând partea mea de casă și-mi iau o garsonieră mică? Dar unde aș merge? Cine m-ar vizita?

A doua zi dimineață l-am găsit pe Vlad în bucătărie.
— Mamă… — a început el stângaci — Nu vreau să te rănesc. Dar nici nu pot trăi mereu cu tensiunea asta.

L-am privit lung.
— Vlad, tu știi cât am muncit pentru casa asta? Pentru tine? Pentru voi?

A tăcut. Știa.

— Poate că am greșit că v-am dat totul prea devreme… Poate că dragostea unei mame nu e mereu răsplătită cum speri.

A dat din umeri și a ieșit fără să spună nimic.

Acum stau singură în camera mea și mă uit la pozele vechi: Vlad mic, cu obrajii rumeni; eu tânără, cu ochii plini de speranță; soțul meu râzând lângă noi. Mă întreb: oare chiar meritam să ajung o povară pentru propriul meu copil? Oare dragostea de mamă poate deveni vreodată prea mult?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați face în locul meu? Cum ar trebui să procedeze o mamă când devine străină în propria casă?