Portofelul lui Doru și lanțurile mele: Povestea unei căsnicii sufocante

— Unde ai cheltuit iar banii, Katalina? Nu ți-am spus să nu mai iei nimic fără să mă întrebi? Vocea lui Doru răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi amintesc dacă am uitat să-i spun de laptele cumpărat pentru copii sau de pâinea care se terminase aseară.

— Era nevoie, Doru. Copiii nu aveau ce să mănânce dimineață… am luat doar strictul necesar, am încercat să explic, dar cuvintele mi se blocau în gât, ca de fiecare dată când începea să ridice tonul.

— Nu mă interesează! Eu muncesc, eu aduc banii în casă! Tu doar cheltui! Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să nu crezi că iei și copiii cu tine!

Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice palmă. M-am retras în baie, cu spatele lipit de ușă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii, buze crăpate. Unde dispăruse fata veselă care visa la o familie fericită? Unde eram eu?

Când l-am cunoscut pe Doru, eram studentă la Litere. El părea matur, sigur pe sine, cu un zâmbet larg și promisiuni de viitor. M-a cucerit cu vorbe dulci și gesturi mici: flori la geam, plimbări prin Herăstrău, poezii scrise pe șervețele. După nuntă, totul s-a schimbat. A început cu glume despre cât de prost mă pricep la bani, apoi cu reproșuri că nu aduc destui bani acasă. Când am rămas însărcinată cu Ilinca, a insistat să renunț la job: „Ce mamă ești dacă-ți lași copilul cu străinii?”

Anii au trecut între scutece, griji și certuri. Doru ținea portofelul ascuns într-un sertar încuiat. Pentru orice leu trebuia să-i cer voie. Dacă voiam să cumpăr o carte pentru Ilinca sau un suc pentru Vlad la școală, trebuia să justific fiecare bănuț. Orice greșeală era taxată cu țipete sau tăceri reci zile întregi.

Mama îmi spunea mereu: „Rabdă, fată! Pentru copii trebuie să rabzi.” Dar eu simțeam cum mă sufoc. Prietenele mele dispăruseră una câte una – nu aveam voie să ies cu ele, „că doar nu ești fată mare”. Sora mea, Livia, încerca să mă ajute:

— Kati, vino la mine câteva zile! Poate vezi lucrurile altfel…

— Nu pot, Livia… dacă află Doru, iar face scandal. Și copiii? Ce le spun?

Într-o seară de iarnă, după o ceartă lungă despre facturi și „risipa” mea, Ilinca a intrat plângând în cameră:

— Mami, de ce țipă tati la tine? E vina mea?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai era vorba doar despre mine – copiii mei trăiau într-o casă unde frica era la ordinea zilei. Am început să caut pe ascuns informații despre centre pentru femei abuzate. Am vorbit cu o psiholoagă de la asociația „Ana” din orașul nostru mic din Moldova. Mi-a spus că nu sunt singură și că există soluții.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Doru:

— Vreau să lucrez din nou. Copiii sunt mari acum. Vreau să am banii mei.

A râs disprețuitor:

— Cine te-ar angaja pe tine? N-ai făcut nimic în ultimii ani! Stai acasă și vezi-ți de treabă!

Dar nu m-am lăsat. Am început să scriu articole pentru un site local sub pseudonim. Primeam bani pe cardul Liviei. Încet-încet, am strâns suficient cât să pot plăti o chirie pe o garsonieră modestă.

Într-o dimineață de primăvară, când Doru a plecat la serviciu, am împachetat câteva haine pentru mine și copii și am plecat. Ilinca mă ținea strâns de mână:

— Mami, mergem undeva unde nu mai țipă nimeni?

Am plâns tot drumul spre noua noastră casă. Nu aveam nimic – nici mobilă, nici siguranță – dar aveam libertatea pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

Primele luni au fost grele. Copiii întrebau des de tatăl lor; uneori îl sunau plângând. Doru mă amenința la telefon:

— O să te distrug! Nimeni nu pleacă de lângă mine fără consecințe!

Am mers la poliție și am cerut ordin de protecție. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe Katalina! Și-a lăsat bărbatul… cine știe ce-a făcut!” Dar nu-mi mai păsa.

Am început terapia – pentru mine și pentru copii. Am găsit un job part-time la o librărie din oraș. În fiecare zi mă trezeam cu frica-n sânge, dar și cu speranța că pot construi ceva nou.

Într-o seară, Ilinca mi-a spus:

— Mami, aici e liniște… îmi place.

Atunci am știut că am făcut alegerea corectă.

Astăzi încă lupt cu traumele trecutului și cu prejudecățile celor din jur. Dar mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „ajunge”.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc încă în teroarea unui portofel încuiat? Câte dintre noi avem curajul să ne eliberăm? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să facă primul pas.