Când am descoperit adevărata față a soacrei mele

— Ana, nu știu ce să mai fac cu tine, sincer! Ai impresia că totul ți se cuvine doar pentru că ești soția lui Doru? vocea Milenei a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi și mileuri îngălbenite. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Doru, fixată în podea, nu-mi oferea niciun sprijin. Era o seară de iarnă, cu gerul mușcând din ferestrele apartamentului de la etajul patru din Drumul Taberei, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Nu era prima dată când Milena mă punea la zid, dar niciodată nu fusese atât de directă. Încercasem ani la rând să-i câștig afecțiunea: îi aduceam flori de ziua ei, îi găteam prăjiturile preferate și îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la fabrica de confecții. Dar nimic nu părea suficient. Pentru ea, eram mereu „fata aceea din provincie”, care nu știe să facă sarmale ca lumea și care i-a furat băiatul.

— Mamă, te rog… încercă Doru să intervină, dar Milena îl întrerupse cu un gest scurt.

— Nu, Doru! Trebuie să știe și ea adevărul. Eu nu am vrut niciodată ca tu să te însori cu ea. Ai fi putut avea orice fată din București, dar ai ales-o pe Ana. Și uite unde am ajuns!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Toate eforturile mele, toate compromisurile făcute pentru familia lui Doru – mutările dese din cauza serviciului lui la Armată, nopțile în care stăteam singură cu fetița noastră când el era plecat în misiuni – păreau brusc lipsite de sens.

Am încercat să-mi adun curajul:

— Doamnă Milena, nu am venit aici să vă iau băiatul sau să vă stric familia. Îl iubesc pe Doru și am făcut tot ce am putut ca să vă simțiți binevenită în viața noastră.

Ea a râs scurt, amar:

— Să mă simt binevenită? Tu nici măcar nu știi ce înseamnă familia! La tine acasă poate așa se face, dar aici nu merge cu jumătăți de măsură.

Doru s-a ridicat brusc:

— Gata! Ajunge! Ana e soția mea și mama copilului meu. Dacă nu poți să o accepți, atunci poate ar trebui să ne vedem mai rar.

Milena s-a uitat la el ca și cum ar fi văzut un străin. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei, dar nu de tristețe, ci de furie și neputință. Am simțit cum întreaga încăpere se umple de o tensiune aproape palpabilă.

În drum spre casă, Doru a condus în tăcere. Fetița noastră dormea pe bancheta din spate, iar eu priveam luminile orașului reflectate în geamuri. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva aș fi putut face mai mult.

— Ana, îmi pare rău… Nu știu ce să fac între tine și mama. Mereu am sperat că o să vă înțelegeți, mi-a spus Doru încet.

— Nu e vina ta, Doru. Dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt destul de bună pentru familia ta.

Au urmat luni grele. Milena nu ne-a mai sunat aproape deloc. La botezul nepoatei noastre a venit doar pentru o oră și a stat retrasă într-un colț. Prietenii noștri ne întrebau mereu ce se întâmplă, iar eu inventam scuze: „E ocupată cu sănătatea”, „Are probleme la bloc”. Dar adevărul era că nu mă acceptase niciodată cu adevărat.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la ea. Scrisul era tremurat:

„Ana,
Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți pentru felul în care m-am purtat. Mi-e greu să accept că băiatul meu are acum propria lui familie și că nu mai sunt eu centrul universului lui. Poate că timpul o să vindece ceva din rănile astea. Ai grijă de el și de fetiță.
Milena”

Am plâns mult citind acele rânduri. Pentru prima dată am simțit că poate nici ea nu știa cum să gestioneze pierderea controlului asupra vieții fiului ei. Poate că și ea era speriată de schimbare, la fel ca mine.

Dar rana rămânea acolo: sentimentul că oricât m-aș strădui, unele uși rămân închise pentru totdeauna.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptați? Și dacă familia nu te primește niciodată cu adevărat, unde îți mai găsești locul? Poate că răspunsul e chiar în noi – sau poate îl găsim împreună, vorbind despre asta.