„Nu vrem să-l vedem pe nepotul nostru weekendul acesta” – Povestea unui tată român între lacrimi, orgoliu și tăceri familiale

— Nu vrem să-l vedem pe Vlad weekendul acesta, Radu. Poate altădată. Vocea mamei mele, calmă și rece ca o zi de iarnă târzie, mi-a străpuns sufletul ca un cuțit. Eram în bucătăria noastră mică din Militari, cu telefonul lipit de ureche și cu Vlad în brațe, care tocmai învățase să spună „bunica”. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum fiecare cuvânt al ei se așază greu peste toate încercările mele de a-i aduce aproape.

— Dar… Vlad vă tot întreabă de voi. A zis că vrea să meargă în parc cu bunicul. Poate… poate duminică?

A urmat o pauză lungă, în care am auzit doar respirația tatălui meu, undeva în fundal. Parcă așteptau să cedez primul, să spun „bine, nu-i nimic”, să mă retrag ca un copil certat. Dar nu am făcut-o. Am rămas acolo, cu inima bătându-mi nebunește în piept, cu Vlad care îmi trăgea de tricou și cu un nod în gât pe care nu-l puteam înghiți.

— Avem treabă, Radu. Știi și tu cum e. Poate altădată, a zis mama, iar apoi a închis.

Am rămas privind peretele galben, scorojit pe alocuri, și m-am întrebat unde am greșit. De ce părinții mei, care altădată ar fi făcut orice pentru mine, acum nu vor să-și vadă nepotul? Oare pentru că nu am urmat drumul pe care l-au vrut ei? Pentru că am ales-o pe Ana, o fată simplă din provincie, nu pe „domnișoara doctor” pe care mi-o tot propuneau la mesele de Crăciun?

Ana a intrat în bucătărie și m-a privit lung.

— Iar au zis că nu pot?

Am dat din cap. Nu voiam să vorbesc despre asta. Nu voiam să-i văd mila sau supărarea. Dar Ana nu s-a lăsat.

— Radu, nu e vina ta. Știi bine că ei… Ei nu știu să iubească altfel decât cu reguli și condiții.

M-am enervat. Poate prea tare.

— Nu e chiar așa! Au fost buni părinți! Au muncit pentru mine! Au făcut sacrificii! Doar că… doar că acum parcă nu mai știu cine sunt.

Ana s-a apropiat și m-a luat de mână.

— Poate nici tu nu mai știi cine ești când ești cu ei.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Avea dreptate. De fiecare dată când îi sunam sau mergeam la ei, deveneam din nou copilul acela care încerca să le facă pe plac, care aducea acasă note mari și premii la olimpiade doar ca să-i vadă zâmbind. Acum, orice aș face, parcă nu mai e suficient.

În seara aceea am stat mult timp pe balcon, privind luminile blocurilor din jur. M-am gândit la tata – la felul în care își aprindea țigara la geam și privea în gol după ce se certa cu mama. La mama – cum își ascundea lacrimile când îi spuneam că vreau să plec la facultate la Cluj, nu la București. Mereu au vrut ce e mai bun pentru mine, dar mereu după regulile lor.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Sperăm că sunteți bine.” Atât. Fără întrebări despre Vlad, fără invitație la masă, fără nimic. Am simțit cum mă sufoc de furie și tristețe.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colegul meu, Sorin, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce-ai pățit, mă? Pari că ai văzut fantome.

Am dat din umeri.

— Ai mei… Nu vor să-l vadă pe Vlad. De fapt, parcă nici pe mine nu mă mai vor.

Sorin a oftat.

— Știi câți suntem ca tine? Crezi că la mine acasă e altfel? Tata n-a venit niciodată la serbările copiilor mei. Zice că are treabă la vie sau că-l doare spatele. Dar când are nevoie de bani sau de ajutor cu ceva, brusc își amintește că exist.

Am zâmbit amar.

— Și ce faci?

— Îi las în pace. Îmi văd de ai mei. Familia mea e aici, nu acolo unde sunt doar reguli și reproșuri.

M-am gândit mult la vorbele lui Sorin. Dar eu nu puteam renunța așa ușor. Nu voiam ca Vlad să crească fără bunici, fără poveștile lor despre copilăria mea sau despre satul unde mergeam vara la cules de cireșe.

În weekend am încercat din nou. Am mers neanunțați la ei. Vlad ținea în mână un desen cu „bunica și bunicul”, făcut stângaci cu carioci colorate. Când am ajuns în fața ușii lor, am simțit cum îmi tremură mâinile.

Mama ne-a deschis surprinsă.

— Ce faceți aici?

— Am venit să vă vedem. Vlad vrea să vă arate ceva.

Mama s-a uitat peste umărul meu spre tata, care stătea în sufragerie cu televizorul dat tare pe știri.

— Nu era nevoie să veniți… Tata e obosit… Eu am de gătit…

Vlad s-a apropiat timid și i-a întins desenul.

— Pentru voi!

Mama a luat hârtia fără să zâmbească. A privit-o câteva secunde și apoi a pus-o pe masă.

— Mulțumim, Vlad. Dar acum trebuie să mergi acasă cu tati și mami. Poate altădată stăm mai mult.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, Vlad m-a întrebat:

— Tati, de ce nu vrea bunica să mă țină în brațe?

Nu am știut ce să-i răspund. Am inventat o poveste despre bunici obosiți și zile aglomerate, dar știam că nu-l pot minți mult timp.

Seara am stat din nou pe balcon cu Ana.

— Poate ar trebui să-i lași în pace o vreme, mi-a spus ea blând.

Dar eu nu pot renunța la ei. Nu pot accepta că dragostea lor are limite sau condiții. Nu pot accepta că tăcerea poate ucide legătura dintre un tată și fiul lui.

Mă întreb: oare cât poate rezista o inimă înainte să se stingă sub greutatea tăcerii? Oare putem iubi cu adevărat dacă ne respingem copiii? Voi ce ați face în locul meu?