Gustul amar al unui nou început: Povestea unei seri care a destrămat o familie

— Nu pune farfuriile acolo, Maria! Acolo nu e locul lor, la mine în casă așa nu se face!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat aerul din bucătăria noului nostru apartament ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, încercând să nu scap din ele farfuriile pe care le spălam. Era prima seară în casa noastră, după luni de căutări, rate la bancă și visuri despre un început proaspăt. În loc de liniște, am simțit cum inima mi se strânge sub privirea ei critică.

Soțul meu, Radu, încerca să detensioneze atmosfera, glumind stângaci cu fratele lui, Mihai, care tocmai adusese o sticlă de vin. Mama lui însă nu se lăsa înduplecată. — Nu pricep de ce nu m-ați întrebat pe mine înainte să vă mutați aici. Eu știu mai bine ce-i trebuie unei familii tinere!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am uitat la Radu, dar el a evitat privirea mea.

— Mamă, las-o pe Maria să facă cum crede ea. E casa noastră acum, nu?
Viorica a oftat teatral și a început să mute farfuriile la locul „corect”.

Am încercat să ignor totul și să mă concentrez pe masa festivă. Am gătit sarmale după rețeta mamei mele, am pus fața de masă primită de la bunica și am aprins lumânări parfumate. Voiam să fie o seară specială. Dar fiecare gest al soacrei mele era o corectare tăioasă: „Nu așa se pune tacâmul!”, „Nu așa se servește vinul!”, „Sarmalele astea sunt cam uscate…”

La desert, când am adus prăjitura cu mere, Viorica a spus cu voce tare: — La noi în familie nu s-a făcut niciodată prăjitură cu mere la ocazii speciale. E prea simplu.
Mihai a râs, încercând să destindă atmosfera: — Mie îmi place!
Dar eu simțeam că mă sufoc.

După ce toți au plecat, am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe, dar era și el tensionat. — Știi cum e mama… Nu te supăra pe ea.
— Nu pot să trăiesc așa, Radu! Nu pot să fiu mereu greșită în ochii ei!
— O să-i treacă… O să se obișnuiască.

Dar nu i-a trecut. A doua zi dimineață am găsit-o pe Viorica în fața blocului, vorbind cu vecina de la trei despre cât de „nepricepută” sunt eu și cât de greu îi este fiului ei cu o soție ca mine. Cuvintele ei au ajuns la urechile mele ca niște ace.

În zilele următoare, Radu a devenit tot mai distant. Îl vedeam cum vorbește la telefon cu mama lui ore întregi, apoi intra în casă posomorât. Încercam să-l întreb ce se întâmplă, dar răspundea scurt: — Nimic important.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine ar trebui să vină la noi de Crăciun — părinții mei sau ai lui — Radu a ridicat tonul:
— Dacă nu poți să te înțelegi cu mama, poate că n-ar fi trebuit să ne mutăm aici!
M-am blocat. Am simțit că tot ce am construit împreună se clatină.

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu fără chef, evitam prietenii și chiar și pe părinții mei. Mama mă suna zilnic și mă întreba dacă sunt bine. Mințeam mereu: — Da, mamă, suntem bine.

Într-o duminică dimineață, când Radu era plecat cu Mihai la fotbal, am primit vizita neașteptată a soacrei mele. A intrat fără să bată la ușă — avea cheia de rezervă.

— Maria, trebuie să vorbim serios. Eu nu vreau rău nimănui, dar tu nu ești potrivită pentru familia noastră. Poate ar trebui să te gândești dacă vrei cu adevărat să rămâi aici.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i răspund calm:
— Doamnă Viorica, îl iubesc pe Radu și vreau să avem o familie fericită. Dar simt că nu mă acceptați niciodată.
— Accept respectul! Și tradițiile! Nu modernismele astea care strică tot!

După acea discuție, ceva s-a rupt definitiv între noi. Radu a aflat abia după câteva zile ce s-a întâmplat. S-a certat cu mama lui și apoi cu mine:
— De ce nu poți lăsa lucrurile să treacă? De ce trebuie mereu să fie scandal?

Am început să dormim în camere separate. Casa noastră nouă devenise un câmp de bătălie tăcut.

Într-o noapte, am visat că eram din nou copil și mama mă ținea în brațe după o ceartă cu tata. M-am trezit plângând și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește sentimentul de siguranță.

Am decis să merg la mama mea pentru câteva zile. I-am spus lui Radu că am nevoie de timp să mă gândesc la noi.

La mama acasă am găsit liniștea pe care o uitasem. Am stat ore întregi pe balcon privind spre blocurile vechi din cartierul copilăriei mele și m-am întrebat unde am greșit.

Mama mi-a spus:
— Maria, uneori oamenii nu pot fi schimbați. Dar tu poți decide cât lași să te rănească.

După câteva zile m-am întors acasă. Radu era abătut.
— Îmi pare rău pentru tot… Nu vreau să te pierd.
L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Am decis împreună să punem limite clare cu familia lui și să mergem la consiliere de cuplu. Nu e ușor — Viorica încă încearcă să intervină în viața noastră — dar încercăm să ne protejăm relația.

Uneori mă întreb: oare chiar putem vindeca rănile adânci lăsate de familie? Sau trebuie doar să învățăm să trăim cu ele? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?