Noaptea în care am rămas doar eu și umbrele

— Nu mă simt bine, mă duc la mama, poate are ceaiul ăla de tei care mă liniștește, mi-a spus Radu în timp ce-și trăgea geaca pe el, fără să mă privească în ochi. Era deja trecut de ora zece seara, iar copiii dormeau, liniștiți, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna.

Am rămas în ușă, cu mâna pe clanță, simțind un gol în stomac pe care nu-l puteam explica. Poate era doar oboseala, mi-am zis. Poate era doar o zi proastă. Dar ceva din felul în care a evitat să mă privească, din graba cu care a ieșit pe ușă, mi-a dat fiori reci pe șira spinării.

M-am întors în sufragerie și am privit spre jucăriile împrăștiate pe covor. Am încercat să citesc o carte, dar cuvintele nu aveau sens. Am deschis televizorul, dar zgomotul era prea ascuțit. Am rămas singură cu gândurile mele, cu întrebările care îmi bubuiau în cap: De ce nu m-a lăsat să merg cu el? De ce nu m-a sunat să-mi spună că a ajuns?

La miezul nopții, am încercat să-l sun. Telefonul suna în gol. Am trimis un mesaj: „Ești bine?” Niciun răspuns. Am stat trează toată noaptea, ascultând fiecare zgomot de pe scară, sperând că va apărea la ușă și totul va fi doar o alarmă falsă.

Dimineața a venit prea repede. Copiii s-au trezit și au întrebat: „Unde e tati?” Le-am spus că a dormit la bunica pentru că nu s-a simțit bine. Am simțit cum minciuna mi se lipește de limbă ca o pastilă amară.

Au trecut două zile până când am primit un mesaj sec: „Nu mai pot. Am nevoie de timp.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am încercat să-l sun din nou, dar nu a răspuns. M-am dus la soacra mea, dar mi-a spus că Radu nu a trecut pe acolo deloc.

Atunci am știut. Nu era vorba despre ceaiul de tei. Nu era vorba despre oboseală sau stres. Era vorba despre altceva, ceva mult mai dureros.

În zilele care au urmat, am descoperit adevărul: Radu avea o altă femeie. O chema Mirela și lucra cu el la firmă. O prietenă comună mi-a spus că îi văzuse împreună la un restaurant din centru chiar în seara în care el „nu se simțea bine”.

M-am prăbușit pe podea, cu fața în palme, și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am simțit mică, inutilă, trădată. Cum putea să-mi facă asta? Cum putea să-și lase copiii fără un cuvânt?

Mama mea a venit la mine și m-a găsit plângând în bucătărie.
— Nu ești singură, mi-a spus ea încet, punându-mi mâna pe umăr. O să treci peste asta.
— Nu pot, mamă! Nu pot! Cum să le spun copiilor că tatăl lor nu mai vine acasă?
— O să găsești puterea. Pentru ei.

Zilele s-au scurs greu. Copiii au început să întrebe tot mai des de tatăl lor. Fetița mea cea mică, Ilinca, a început să plângă noaptea și să mă strige speriată: „Unde e tati? De ce nu vine acasă?”

Am încercat să-i protejez cât am putut. Le-am spus că tati are mult de muncă și că îi iubește foarte mult. Dar adevărul era că nici eu nu știam dacă îi mai iubește sau dacă ne-a uitat deja.

Prietenii au început să mă evite. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu spună ceva greșit. M-am simțit izolată, ca și cum lumea mea s-ar fi restrâns la cei patru pereți ai apartamentului nostru mic din Rahova.

Într-o zi, când am mers la grădiniță să o iau pe Ilinca, educatoarea m-a tras deoparte:
— Doamna Popescu, Ilinca e foarte retrasă în ultima vreme. A spus că tati nu mai vine acasă și că îi e frică să nu plecați și dumneavoastră.

Atunci am realizat cât de mult îi afectase lipsa lui pe copii. Nu era doar durerea mea — era și durerea lor.

Am început să merg la psiholog cu Ilinca și cu băiatul meu mai mare, Vlad. La început au fost retrași, dar încet-încet au început să vorbească despre ce simt.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi, am primit un mesaj de la Radu: „Vreau divorț.” Atât. Fără explicații suplimentare.

Am simțit cum totul se prăbușește din nou peste mine. Dar de data asta nu am mai plâns. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Nu o să mă las doborâtă.”

Am început să caut un al doilea job — făceam curățenie la o firmă dimineața și lucram ca operator call-center după-amiaza. Era greu, eram mereu obosită, dar copiii aveau nevoie de mine.

Au trecut luni până când Radu a venit să-i vadă pe copii. A venit cu Mirela — nu a avut nici măcar decența să vină singur. Copiii s-au ascuns după mine și au refuzat să vorbească cu el.

— Ce le-ai spus? m-a întrebat el nervos.
— Adevărul! Că ai plecat fără explicații și că acum ai altă familie!
— Ești nebună! strigat el.
— Nu eu sunt cea care a distrus familia asta!

A plecat furios, trântind ușa după el. Copiii au plâns toată noaptea.

Dar ceva s-a schimbat în mine atunci. Nu mai eram femeia speriată care îl implora să se întoarcă. Eram mama care trebuia să fie puternică pentru copiii ei.

Am început să ies cu copiii în parc mai des, să râdem împreună, să ne facem mici bucurii: înghețată la colțul blocului, un film văzut împreună sub pătură sau o plimbare prin Herăstrău duminica dimineața.

Încet-încet am început să mă regăsesc pe mine însămi — femeia care fusese cândva veselă și plină de viață înainte ca trădarea lui Radu să-mi sfâșie sufletul.

Astăzi încă doare — nu pot spune că am uitat sau că am iertat complet. Dar știu că sunt mai puternică decât am crezut vreodată.

Uneori mă întreb: câte femei trec prin asta și tac? Câte dintre noi găsim curajul să ne ridicăm din propria cenușă? Dacă povestea mea ajută măcar o persoană să nu se simtă singură… atunci poate că tot chinul acesta n-a fost în zadar.