Din dragoste pentru mâncare, până la marginea prăpastiei: Povestea mea și a lui Mihai

— Nu mai pot, Ilinca! Nu vezi că ne facem rău? — vocea lui Mihai răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile goale și mirosul greu de prăjeală. Stăteam amândoi la masa rotundă, cu ochii în farfurii, evitând să ne privim. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza mâncării. Dar nu era vorba doar despre ce mâncam, ci despre cum ajunseserăm să trăim doar pentru următoarea masă.

Nu știu când s-a transformat totul. La început, eram fericiți. Ne-am cunoscut la un festival culinar din București, printre tarabe cu sarmale, plăcinte și miros de vin fiert. Mihai era pasionat de gastronomie, iar eu visam să deschid o cofetărie. Ne-am îndrăgostit râzând peste porții uriașe de papanași și făcând planuri despre restaurantele pe care le vom vizita împreună. Mâncarea era bucuria noastră, liantul care ne unea după zile grele la serviciu sau certuri mărunte.

Dar încet-încet, mesele noastre au devenit tot mai bogate, mai dese, mai compulsive. Sâmbetele nu mai erau despre plimbări prin parc sau filme la cinema, ci despre cine gătește cel mai mult și mai gustos. Ne lăudam cu rețete noi, dar în spatele zâmbetelor se ascundea o foame care nu avea legătură cu stomacul. Era o foame de alinare, de uitare, de evadare dintr-o viață care nu ne mai mulțumea.

Mama mă suna tot mai des: — Ilinca, ai grijă de tine! Te-ai îngrășat mult… Nu vrei să vii la un control? O ignoram, prefăcându-mă că nu aud tonul îngrijorat din glasul ei. Tata nu spunea nimic, dar privirea lui când veneam acasă era suficientă ca să mă simt vinovată.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după ce am terminat o tavă întreagă de lasagna și două deserturi, Mihai s-a ridicat brusc de la masă și a început să plângă. — Nu mai pot! Simt că mă sufoc… Am ajuns să trăim doar pentru mâncare. Nu vezi că nu mai suntem noi?

Am încercat să-l liniștesc, dar adevărul era că nici eu nu mă mai recunoșteam. În oglindă vedeam o femeie obosită, cu obrajii umflați și ochii triști. La serviciu eram tot mai absentă, iar prietenii începuseră să mă evite. Totul se rezuma la ce gătim diseară sau unde comandăm ceva bun.

Adevărata lovitură a venit câteva luni mai târziu. Mihai s-a trezit într-o dimineață cu dureri cumplite de stomac. L-am dus la spital, iar după analize și investigații interminabile, medicul ne-a spus răspicat: — Aveți diabet tip 2 și ficatul e într-o stare gravă. Dacă nu schimbați ceva radical, riscați complicații serioase.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Mihai era palid, cu ochii în lacrimi. — E vina mea… Dacă nu te-aș fi tras după mine în nebunia asta…

— Nu e vina ta! Am fost amândoi aici… amândoi am fugit de problemele noastre în mâncare.

Primele zile după diagnostic au fost un coșmar. Am aruncat tot ce aveam în frigider: prăjituri, mezeluri, sucuri dulci. Am început să gătim legume fierte și piept de pui la abur. Dar nu era doar despre ce mâncam — era despre golul pe care îl simțeam când nu mai aveam „răsplata” unei mese copioase.

Ne-am certat mult. Mihai devenise irascibil, eu plângeam din orice. Mama a venit într-o zi la noi și m-a găsit stând pe podea în bucătărie, cu capul în mâini.

— Ilinca, dragă… nu poți lupta singură cu toate astea. Caută ajutor! Vorbește cu cineva!

Am început să merg la terapie. Acolo am realizat cât de mult foloseam mâncarea ca refugiu pentru toate frustrările mele: jobul care nu mă împlinea, relația tensionată cu părinții mei, teama că nu sunt suficient de bună pentru Mihai.

Mihai a acceptat cu greu să meargă și el la psiholog. Primele ședințe au fost un chin — tăcea sau răspundea monosilabic. Dar încet-încet a început să vorbească despre copilăria lui grea, despre lipsurile din familie și despre cum mâncarea era singura bucurie pe care o avea.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru. Am început să ieșim din nou la plimbare prin Herăstrău fără să ne gândim unde mâncăm după. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută pe bancă, o carte citită împreună seara.

Relația noastră a trecut prin foc și pară. Au fost momente când am vrut să renunțăm — când Mihai era furios pe mine că îi „interzic” anumite alimente sau când eu mă simțeam singură în lupta asta. Dar am ales să rămânem împreună și să ne susținem reciproc.

Acum, după aproape doi ani de la diagnostic, încă avem zile grele. Încă simt uneori tentația să mă refugiez într-o prăjitură sau într-o pizza comandată la miezul nopții. Dar știu că nu acolo e soluția.

M-am împăcat cu mine însămi și am învățat că iubirea adevărată nu se măsoară în câte feluri de mâncare poți împărți cu cel drag, ci în câte momente grele poți depăși împreună.

Mă întreb uneori: câți dintre noi folosim mâncarea ca pe un pansament pentru suflet? Și câți avem curajul să recunoaștem asta înainte să fie prea târziu?