Între datorie și iubire: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, mamă! Ori îmi dați partea mea din casă, ori nu mai vin la nuntă!
Vocea lui Gabi răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile cu sarmale și mirosul de cafea arsă. Tata stătea cu capul plecat, iar mama își strângea șorțul între degete, încercând să-și ascundă lacrimile. Eu, Adina, soră mai mare cu cinci ani decât Gabi, simțeam cum mi se strânge stomacul de fiecare dată când începea această discuție.

Totul a început acum două luni, când Gabi a venit acasă cu o fată nouă, Roxana, și ne-a anunțat că se însoară. Nu aveau bani pentru nuntă, dar visau la o petrecere mare, cu lăutari și invitați din tot satul. Părinții mei nu au avut niciodată mult, dar au muncit o viață întreagă pentru casa asta mică din marginea Ploieștiului. Pentru ei, casa era tot ce aveau — amintiri, siguranță, bătrânețe. Pentru Gabi, era doar o sursă de bani.

— Gabi, nu putem să vindem casa! Unde să ne ducem noi? a spus tata cu voce stinsă.
— Nu trebuie să vindeți tot! Dați-mi doar partea mea! E dreptul meu!
— Dar tu nici măcar nu ai muncit pentru ea! am izbucnit eu, fără să-mi dau seama că ridic vocea.
Gabi s-a uitat la mine cu ură:
— Ușor de zis pentru tine, Adina! Tu ai plecat la oraș, ai serviciu bun! Eu ce să fac aici?

Adevărul e că mereu am simțit că Gabi a rămas copilul răsfățat. Eu am plecat la București după liceu, am tras tare să intru la facultate și să-mi găsesc un job decent. El a rămas acasă, s-a angajat pe ici pe colo, dar niciodată nu a stat prea mult într-un loc. Acum însă, pretențiile lui păreau fără margini.

Seara aceea a fost doar începutul. Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de certuri. Mama plângea pe ascuns în camera ei. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Eu făceam naveta între București și Ploiești ca să încerc să-i împac.

— Adina, tu ești mai mare, vorbește tu cu el! Poate te ascultă pe tine… mă ruga mama într-o seară.
— Dar ce să-i spun? Că nu avem bani? Că nu putem să-i dăm ce vrea?
— Spune-i că-l iubim și că vrem să-l ajutăm, dar nu așa…

Am încercat să vorbesc cu Gabi. L-am invitat la o cafea în oraș.
— Gabi, te rog… Nu vezi că îi distrugi pe ai noștri? Poate găsim altă soluție.
— Ce soluție? Să mă fac de râs la nuntă? Să nu am cu ce plăti lăutarii? Roxana deja mă presează… Dacă nu facem nuntă ca lumea, zice că nu mai vine!
— Dar tu chiar crezi că fericirea voastră depinde de cât de mare e nunta?
— Tu nu înțelegi nimic! Tu ai avut tot timpul noroc!

M-am ridicat de la masă cu lacrimi în ochi. Nu era noroc — era muncă și renunțare. Dar cum să-i explic asta unui frate care crede că totul i se cuvine?

Într-o zi, tata a venit la mine cu o hârtie mototolită.
— Uite, Adina… M-am gândit să iau un credit pe casă. Poate îi dăm ceva lui Gabi și ne liniștim.
— Tată! Nu face asta! O să rămâneți pe drumuri!
— Dar ce să facem? Să-l pierdem de tot?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam în curte, cum mama făcea plăcinte pentru amândoi, cum tata ne citea povești la lumina lămpii. Acum eram străini unii de alții, fiecare prins în propriile frici și neputințe.

A doua zi am primit un mesaj de la Gabi: „Dacă nu primesc partea mea până la sfârșitul lunii, să nu vă mai așteptați la mine niciodată!”

Am simțit că mă sufoc. Am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au întrebat ce am pățit. N-am putut spune nimic. Cum să explici că familia ta se destramă pentru niște bani?

În weekend am venit din nou acasă. Mama era palidă și abia vorbea. Tata îmbătrânise parcă peste noapte.

— Adina… poate ar trebui să-l lăsăm… Poate așa e mai bine…
— Nu! Nu putem renunța la el! E fratele meu!

Am încercat să vorbesc din nou cu Gabi. L-am găsit în fața blocului, fumând nervos.
— Gabi… te rog… Hai acasă! Hai să vorbim ca o familie!
— Nu mai am familie! Voi nu mă ajutați cu nimic!

Atunci am izbucnit:
— Știi ceva? Familia nu e un bancomat! Dacă vrei respect, trebuie să-l arăți și tu! Mama și tata au muncit toată viața pentru noi! Dacă vrei să fii fericit cu Roxana, fă-ți nunta cum poți! Sau poate nici nu merită dacă totul se reduce la bani!

Gabi m-a privit lung, apoi a plecat fără să spună nimic.

Au trecut câteva zile fără vești de la el. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Tata mergea ca o umbră prin casă. Eu mă simțeam vinovată că nu pot face nimic.

Într-o seară târzie, Gabi a venit acasă. Era obosit și trist.
— Îmi pare rău… N-am vrut să vă rănesc… Dar m-am simțit mereu mai prejos decât tine…
L-am îmbrățișat fără cuvinte. Mama plângea în prag.

Nu știu dacă familia noastră va mai fi vreodată la fel. Dar știu că uneori dragostea cere sacrificii — și că banii pot rupe chiar și cele mai puternice legături.

Oare cât valorează liniștea unei familii? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru cei pe care îi iubim?