O viață trăită pentru alții: „Când am să trăiesc și pentru mine?”
— Mamă, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! De ce nu poți fi mai atentă? vocea fiicei mele, Camelia, răsună tăios prin bucătăria mică, plină de aburi. Mâinile îmi tremură ușor pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care le ascund repede, prefăcându-mă că mă uit după condimente.
Nu e prima dată când Camelia mă ceartă. De când s-a mutat cu copiii la mine, după ce soțul ei a plecat cu alta, casa mea nu mai e a mea. E plină de pași grăbiți, jucării împrăștiate și reproșuri. Nu mă plâng, nu am făcut-o niciodată. Am crescut-o singură pe Camelia după ce tatăl ei, Ion, a murit într-un accident la combinat. Aveam 34 de ani atunci și o fetiță de 8 ani care plângea nopți întregi după tatăl ei. Am muncit la croitorie zi-lumină ca să nu-i lipsească nimic. Rochii pentru alții, vise pentru mine.
— Bunica, unde mi-e ursulețul? strigă Matei din sufragerie.
— În dulapul din hol, puiule! răspund eu, încercând să-mi ascund vocea tremurată.
Camelia oftează și iese din bucătărie trântind ușa. Mă uit la ceas: e trecut de prânz. Îmi amintesc că azi e ziua de naștere a surorii mele, Mariana. Nu am mai vorbit de luni bune. Ne-am certat la înmormântarea mamei, când ea a spus că eu am luat totul și ea a rămas cu nimic. Nu știe nimeni cât m-a durut acea acuzație. Am vrut să o sun azi, dar mi-e teamă. Mi-e teamă să nu aud din nou cuvinte grele.
Mă așez la masa din bucătărie și privesc pe geam la copacii goi din curte. Îmi amintesc cum alergam cândva desculță prin iarbă, visând să ajung profesoară de limba română. Tata râdea de mine: „Ce-ți trebuie ție carte? Ia vezi, Viorico, pune mâna pe treabă!” Și am pus. Am lăsat liceul după clasa a zecea ca să-l ajut pe tata la câmp. Apoi m-am măritat cu Ion și am uitat de mine.
— Mamă, nu mai sta visătoare! Trebuie să merg la școală după copii! strigă Camelia din hol.
Mă ridic repede și îi dau cheile de la mașină. Ea pleacă fără să mă privească. Rămân singură în liniștea apăsătoare a casei. Mă uit la poza lui Ion de pe perete și îi șoptesc:
— Tu ce-ai fi făcut? Ai fi trăit altfel?
Telefonul sună brusc. E Mariana.
— Alo? Viorica?
— Da…
— La mulți ani mie… Am zis să te sun…
Vocea ei e stinsă. Ezit o clipă, apoi spun:
— La mulți ani, Mariana… Mi-e dor de tine.
Tace. Apoi izbucnește:
— Știi cât m-a durut tot ce s-a întâmplat? Eu am rămas singură cu mama bolnavă… Tu ai avut noroc cu Ion…
Simt cum mi se strânge inima.
— Noroc? Ion a murit când aveam 34 de ani… Am muncit ca un cal…
— Știu… Dar eu n-am avut niciodată curajul tău…
Plângem amândouă în tăcere. După câteva minute, Mariana spune:
— Hai să ne vedem duminică… Să bem o cafea ca pe vremuri.
Închid telefonul cu un zâmbet amar. Poate nu e prea târziu să repar ceva.
Seara vine repede peste sat. Copiii se joacă în sufragerie, Camelia spală vasele fără să spună nimic. Mă așez lângă ea și îi spun încet:
— Ți-e greu aici?
Ea oftează:
— Nu știu ce m-aș face fără tine, mamă… Dar uneori simt că nu mai pot…
O iau în brațe și simt cum se rupe ceva în mine — o barieră veche de ani de zile.
— Știi… Nici eu nu mai pot mereu…
Se uită surprinsă la mine.
— Mamă, tu mereu ai fost puternică…
— Nu sunt… Am visat și eu să fiu altceva… Să fac altceva… Dar n-am avut curajul sau timpul…
Camelia mă privește lung.
— Poate încă nu e târziu…
Noaptea târziu, când toți dorm, deschid vechiul meu jurnal ascuns în sertar. Scriu cu mâna tremurând: „Azi am vorbit cu Mariana. Azi i-am spus Cameliei că mi-e greu. Azi mi-am amintit cine sunt.”
Mâine vreau să merg la biblioteca din oraș. Să citesc poezii, să-mi iau o oră doar pentru mine. Poate că nu voi ajunge niciodată profesoară, dar pot să fiu elevul propriei mele vieți.
Mă uit pe fereastră la stelele reci și mă întreb: oare chiar e prea târziu să trăiesc pentru mine? Sau abia acum începe adevărata mea viață?