Nu era fiul lui, deci nu voia să investească timp sau bani

— Nu e fiul meu, deci nu am de ce să investesc timp sau bani în el.

Cuvintele astea, rostite de Doru într-o seară rece de noiembrie, mi-au rămas întipărite în minte ca o rană care nu se mai vindecă. Aveam doisprezece ani și stăteam ascuns după ușa bucătăriei, cu genunchii strânși la piept, încercând să-mi țin respirația ca să nu mă audă. Mama plângea încet, iar vocea lui Doru era tăioasă, lipsită de orice urmă de căldură.

— Nu poți să-l tratezi așa, Doru! E copilul meu, dar și tu ai promis că vei avea grijă de el, îi spunea mama printre suspine.

— Am promis că te voi ajuta pe tine, nu că o să cresc copilul altuia. Eu am alte priorități: facultatea, serviciul, cariera. Nu am timp de drame familiale.

Atunci am înțeles că pentru el eram doar un bagaj nedorit. Tata murise când aveam șase ani, iar mama s-a recăsătorit repede, sperând că Doru ne va oferi stabilitate. Dar stabilitatea lui era rece și calculată, ca o listă de sarcini bifate la finalul zilei.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Doru venea acasă târziu, mânca singur și dispărea în biroul lui. Nu mă întreba niciodată cum a fost la școală sau dacă am nevoie de ceva. Când am luat premiul întâi în clasa a opta, mama a încercat să-l convingă să vină la festivitate.

— Nu e treaba mea, a spus el scurt. Să meargă taică-su dacă vrea.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la mama și am văzut în ochii ei o tristețe adâncă, dar și neputință. Încerca să compenseze lipsa lui Doru cu dublă afecțiune, dar golul rămânea acolo, ca o gaură neagră care înghițea orice urmă de bucurie.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani, am avut curajul să-l confrunt. Era duminică dimineața și îl găsisem citind ziarul la bucătărie.

— Doru, pot să te întreb ceva?

A ridicat o sprânceană fără să-și ridice ochii din ziar.

— Ce vrei?

— De ce nu vrei să fii parte din viața mea? Ce ți-am făcut?

A lăsat ziarul jos și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Nu mi-ai făcut nimic. Pur și simplu nu ești responsabilitatea mea. Eu am muncit pentru tot ce am obținut. Nu am avut pe nimeni care să-mi dea nimic pe gratis. Dacă vrei ceva de la viață, muncește singur pentru asta.

M-am simțit mic și inutil. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În acea zi am decis că nu voi mai încerca niciodată să-i câștig atenția sau aprobarea.

Mama a încercat mereu să fie puntea dintre noi, dar cu fiecare an distanța creștea. Când am intrat la facultate la București, Doru nici măcar nu s-a oferit să mă ajute cu banii de chirie sau cu transportul. Mama mi-a dat tot ce a putut din salariul ei modest de asistentă medicală.

Într-o seară târzie din primul an de facultate, m-a sunat plângând:

— Vlad, nu știu ce să mai fac cu el… Parcă nici nu existăm pentru el. Mă simt atât de singură…

Am simțit furie și neputință în același timp. Îmi venea să mă întorc acasă și să-l confrunt din nou, dar știam că nu ar schimba nimic. Doru era prizonierul propriilor sale reguli: întâi cariera, apoi restul lumii.

Anii au trecut și am început să mă descurc singur. Am lucrat ca ospătar, am dat meditații la matematică și am reușit să-mi plătesc chiria și taxele la facultate. În tot acest timp, Doru avansa în carieră: devenise director la o firmă mare din oraș și era invitat la tot felul de evenimente mondene. Mama mergea singură la toate serbările mele sau la festivități.

În ultimul an de facultate, mama s-a îmbolnăvit grav. Cancer ovarian. Am renunțat la joburi ca să stau cu ea în spital. Doru venea rar, doar când era nevoie să semneze ceva sau să plătească facturi medicale pe care le considera „investiții pierdute”.

Într-o noapte, când mama era deja foarte slăbită, m-a luat de mână și mi-a spus:

— Vlad, îmi pare rău că nu am putut să-ți ofer o familie adevărată… Dar tu ești tot ce am mai bun pe lume.

Am plâns împreună până dimineața. Când a murit, Doru a venit la înmormântare îmbrăcat impecabil, dar cu aceeași privire rece. După slujbă, mi-a spus sec:

— Acum fiecare merge pe drumul lui. Eu am planuri mari pentru viitor.

Am rămas singur într-un apartament gol și rece. Prietenii mă întrebau dacă nu vreau să merg la terapie sau să vorbesc cu cineva despre tot ce s-a întâmplat. Dar cui îi pasă cu adevărat? În România, bărbații trebuie să fie tari, nu-i așa? Să nu arate slăbiciune.

Am terminat facultatea cu media 9,80 și mi-am găsit un job bun la o firmă IT din București. Dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată. De fiecare dată când vedeam un tată jucându-se cu fiul lui în parc sau venind la serbarea școlară, simțeam un nod în gât.

Într-o zi l-am văzut pe Doru la televizor, dând un interviu despre succes și importanța muncii asidue.

— Familia e importantă doar dacă te ajută să crești profesional. Altfel e doar o povară.

Am închis televizorul și m-am întrebat: oare câți copii ca mine cresc simțindu-se invizibili în propria lor casă? Oare cât valorează succesul dacă îl obții pe spinarea celor dragi?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsuri la întrebările astea. Dar știu sigur un lucru: dacă voi avea vreodată un copil, nu-l voi lăsa niciodată să se simtă străin în propria familie.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că un copil poate trece peste lipsa de afecțiune a unui părinte vitreg? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?