Niciodată n-aș fi crezut: Seara în care mi-au închis ușa în față

— Nu mai veni aici cu problemele tale, Irina! a strigat mama, vocea ei tăioasă răsunând peste ploaia care bătea în geamuri. Am rămas pe prag, udă leoarcă, cu valiza în mână și inima bătându-mi nebunește. Nu-mi venea să cred că după tot ce s-a întâmplat, după ce soțul meu, Radu, m-a dat afară din casă, nici măcar părinții mei nu mă primeau.

— Mamă, te rog… nu am unde să mă duc! am șoptit, dar tata nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea la masa din bucătărie, cu ziarul în față, prefăcându-se că citește. O liniște apăsătoare s-a lăsat peste casă, spartă doar de sunetul ploii și de suspinele mele.

Am crescut într-o familie unde nu se vorbea despre sentimente. Tata era mereu ocupat cu serviciul, iar mama — mereu preocupată de ce zic vecinii. Când eram mică, îmi doream să mă ia cineva în brațe când plângeam, dar primeam doar un „Nu mai fi slabă!” sau „Viața nu-i ușoară, Irina!”. Poate de aceea am rămas atâta timp lângă Radu, chiar dacă știam că nu mă iubește cu adevărat. Mă agățam de iluzia unei familii fericite, așa cum văzusem la televizor.

În seara aceea, când Radu a venit acasă mirosind a alcool și a spus „Nu mai pot cu tine! Pleacă!”, am simțit că totul se prăbușește. Am luat câteva haine și am fugit la singurii oameni pe care îi credeam ai mei. Dar ușa s-a închis încet în urma mea, iar mama a rămas dincolo de ea, cu ochii umezi dar reci.

Am stat pe treptele casei până târziu în noapte. M-am gândit la copilăria mea — la serile când îi auzeam certându-se pe furiș despre bani sau despre mine. La Crăciunurile în care tata era prea obosit să împodobească bradul și mama prea nervoasă să gătească altceva decât o ciorbă acră. La toate momentele când am vrut să spun ce simt și nu am avut cui.

— Ce faci aici? m-a întrebat la un moment dat sora mea mai mică, Ana, ieșind tiptil pe ușă.

— Nu mă lasă să intru… am răspuns printre lacrimi.

Ana s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. — Știi că ei nu se vor schimba niciodată, nu? Mereu au fost așa… Dar tu? Tu ce vrei să faci?

Întrebarea ei m-a lovit ca un duș rece. Ce vreau eu? Să fiu iubită? Să fiu acceptată? Să nu mai trebuiască să mă prefac că totul e bine?

Am dormit noaptea aceea pe banca din fața blocului. Dimineața, vecina de la doi, tanti Viorica, m-a văzut și m-a invitat la ea la cafea. — Fata mea, știu că nu-i treaba mea, dar părinții tăi au fost mereu reci. Când ai venit acasă cu premiul întâi la școală, nici nu te-au felicitat… Ți-ai făcut tu singură tortul atunci?

Am zâmbit amar. Da, mi-am făcut singură tortul. Și mi-am suflat singură lumânările.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama. Am sunat-o de zeci de ori. Într-un final mi-a răspuns:

— Irina, nu putem să-ți rezolvăm noi viața! Ai făcut alegeri proaste, acum suportă consecințele!

— Mamă… ai fost vreodată fericită cu tata?

A tăcut mult timp. — Nu știu dacă fericirea există cu adevărat… Poate doar liniștea.

Atunci am înțeles: toată viața lor fusese o fugă de scandaluri și bârfe, o încercare disperată de a păstra aparențele. Iar eu eram doar o altă problemă pe care trebuiau s-o ascundă sub preș.

Am început să caut de lucru. Am găsit un post de vânzătoare la magazinul din colț. Nu era mult, dar era al meu. În fiecare zi veneau oameni care îmi povesteau necazurile lor: bătrâni singuri, mame obosite, adolescenți rebeli. Am început să simt că fac parte dintr-o altfel de familie — una imperfectă, dar sinceră.

Într-o seară, Ana a venit la mine la magazin.

— Mama e bolnavă… are nevoie de tine acasă.

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. Dar m-am dus. Mama stătea în pat, palidă și slabă.

— Irina… îmi pare rău pentru tot. N-am știut cum să fiu mamă…

Am plâns amândouă mult timp fără cuvinte. Pentru prima dată am simțit că tăcerea noastră nu mai doare.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță. Relația cu părinții mei e încă fragilă, dar încercăm să ne apropiem pas cu pas. Am învățat că uneori familia nu e cea care te naște, ci cea care te sprijină când ai nevoie.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu uși închise între noi și cei dragi? Cât timp mai lăsăm tăcerea să ne țină captivi? Poate că e timpul să avem curajul să spunem ce simțim… chiar dacă doare.