Când soacra dictează regulile: Povestea mea despre curaj și limite

— Irina, nu mai pot suporta! Ori faci cum zic eu, ori să nu mă mai vezi niciodată în casa asta!

Vocea Marianei, soacra mea, răsuna ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Radu, era fixată în podea. Simțeam cum aerul devine tot mai greu, ca și cum fiecare cuvânt al Marianei ar fi apăsat pe pieptul meu.

— Mamă, te rog… Nu e nevoie să ridici tonul, încerca Radu să tempereze situația.

— Ba da, Radu! Pentru că dacă nu pun eu ordine, nimeni nu o face! Irina, tu nu vezi că nu ești în stare să ai grijă de casă? Copilul e mereu răcit, mâncarea nu e niciodată ca lumea… Ce fel de nevastă ești?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când Mariana îmi spunea astfel de lucruri, dar niciodată nu fusese atât de directă. De doi ani, de când m-am căsătorit cu Radu, am încercat să-i câștig aprobarea. Am gătit după rețetele ei, am spălat rufe la miezul nopții ca să nu o deranjez cu zgomotul mașinii de spălat, am mers cu ea la piață chiar și când eram obosită după turele de la spital. Dar nimic nu era suficient.

Ultimatumul Marianei era clar: ori mă conformam regulilor ei — să renunț la jobul meu de asistentă medicală și să stau acasă cu copilul și cu ea — ori urma să plece și să-l ia pe Radu cu ea. Știa că Radu îi era dator pentru tot ce făcuse pentru el după ce tatăl lui murise. Știa că el nu avea curaj să-i spună „nu”.

În noaptea aceea, după ce Mariana a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. Radu s-a retras în dormitor fără să spună nimic. Am plâns în tăcere, simțind că mă sufoc. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate nu eram destul de bună. Poate chiar meritam tot ce mi se întâmpla.

A doua zi dimineață, Mariana a venit din nou. De data asta cu bagajele făcute.

— M-am hotărât. Plec la sora mea la Ploiești. Dar să știi, Irina, că dacă Radu vine după mine, e doar vina ta!

Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi. Nu știa ce să facă. Îl vedeam prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine.

— Irina, poate ar trebui… poate ar trebui să renunți la job pentru o perioadă. Să fie liniște în casă.

M-am uitat la el ca și cum nu-l mai recunoșteam. Eu? Să renunț la singurul lucru care mă făcea să mă simt utilă? La colegii mei? La pacienții mei? La identitatea mea?

— Radu, tu chiar crezi că asta e soluția? Să mă anulez pe mine ca să fie mama ta mulțumită?

A tăcut. Și tăcerea lui a durut mai mult decât orice cuvânt spus de Mariana.

Au trecut zile în care casa a fost pustie fără Mariana, dar tensiunea plutea în aer. Radu era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, când băiețelul nostru, Vlad, a făcut febră mare, am sunat-o pe Mariana din instinct.

— Vezi? Dacă ai fi stat acasă cu el, n-ar fi ajuns aici! mi-a spus rece.

Am închis telefonul tremurând. În acea noapte am stat lângă Vlad până i-a scăzut febra. M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu pot trăi viața altcuiva. Că nu pot fi fericită dacă nu sunt eu însămi.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac: am sunat-o pe Mariana și i-am spus calm:

— Mariana, te rog să mă asculți. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi, dar eu nu pot renunța la jobul meu. Îmi iubesc familia și vreau să fim bine împreună, dar nu pot trăi după regulile tale. Dacă vrei să faci parte din viața noastră, trebuie să accepți cine sunt eu.

A urmat o liniște lungă la telefon.

— Bine, Irina. Faci cum vrei tu. Dar să nu uiți niciodată cine te-a ajutat când ai avut nevoie!

Am închis telefonul cu inima bătând nebunește. Pentru prima dată simțeam că am spus ce aveam pe suflet.

Radu a venit acasă mai devreme în ziua aceea.

— Am vorbit cu mama… Mi-a spus că ai fost foarte directă cu ea.

— Da, Radu. Nu mai pot trăi așa. Dacă vrei să fim împreună, trebuie să fim o echipă. Nu pot lupta singură cu toată lumea.

S-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. N-am știut cum să gestionez lucrurile…

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie.

Au trecut luni până când relația cu Mariana s-a mai îmbunătățit. Nu a fost ușor — au fost zile în care nu ne-am vorbit deloc și zile în care ne-am certat din nou. Dar am învățat ceva esențial: că trebuie să-mi apăr limitele și să nu-mi pierd vocea doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți.

Astăzi încă mai există momente tensionate între mine și Mariana, dar acum știu cine sunt și ce vreau.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc încă sub presiunea unor astfel de „ultimatumuri”? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” și să ne apărăm dreptul la fericire?