Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu mai insista, mamă! Nu pot să vin la ziua lui tata, am spus deja!
Vocea Irinei răsună tăios prin telefon, ca o lamă rece. Mă uit la poza ei de pe perete — zâmbetul acela larg, ochii luminoși, fata mea care râdea cu gura până la urechi la fiecare aniversare. Acum, parcă nici nu o mai recunosc.
— Irina, tatăl tău te așteaptă… a pregătit totul pentru tine. Știi cât ține la tine…
— Nu pot, mamă! Vlad nu se simte bine și nu vreau să-l las singur.
— Dar nici anul trecut n-ai venit… nici de Crăciun… nici de Paște…
— Mamă, te rog! Nu mai începe!
Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână și cu un gol în stomac. Mă uit la soțul meu, Ion, care stă pe marginea patului și-și freacă mâinile nervos.
— Las-o, Mariana. Are viața ei acum…
— Dar nu așa! Nu așa trebuia să fie!
Irina era sufletul casei noastre. Mereu veselă, mereu gata să ajute. Când l-a cunoscut pe Vlad, părea fericită. Era un băiat politicos, tăcut, dintr-o familie bună din Ploiești. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Întâi au început să vină mai rar pe la noi. Apoi, Irina nu mai răspundea la telefon cu zilele. Când o sunam, Vlad răspundea uneori și spunea că e ocupată sau că doarme.
La început am crezut că e normal — tinerii au nevoie de intimitate, de timp pentru ei. Dar apoi au început să apară semnele: Irina nu mai ieșea cu prietenele ei, nu mai mergea la serviciu fără Vlad să știe exact unde e și cât stă. Odată am surprins-o plângând în baie când am mers la ei în vizită.
— Ce s-a întâmplat, fata mea? am întrebat-o atunci.
— Nimic, mamă… doar sunt obosită.
Dar ochii ei spuneau altceva.
Într-o zi, am prins curaj și i-am spus lui Vlad:
— Vlad, Irina pare tristă în ultima vreme. E totul în regulă?
El a zâmbit rece:
— E sensibilă, doamnă Mariana. Are nevoie de liniște și stabilitate. O ajut să fie mai puternică.
După acea discuție, Irina a devenit și mai distantă. Nu mai venea nici măcar la zilele noastre de naștere. Prietenii ne spuneau: „Ce vreți? S-a măritat, are viața ei!” Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, poți veni mâine la mine?” Am simțit un fior de speranță. Am ajuns dimineața devreme; Vlad era plecat la serviciu. Irina m-a întâmpinat cu ochii umflați de plâns.

— Mamă… nu mai pot… Vlad mă controlează tot timpul. Îmi citește mesajele, mă sună din oră în oră să vadă unde sunt… Dacă întârzii cinci minute, face scandal… Nu mă lasă să vin la voi pentru că zice că îl vorbiți de rău… Nu mai am voie să ies nici cu Simona sau cu Alina…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. I-am spus că poate veni oricând acasă, că suntem aici pentru ea.

— Nu pot… mi-e frică… Dacă află Vlad că am vorbit cu voi despre asta…

Am încercat să-i spun că nu e normal ce i se întâmplă, că dragostea nu înseamnă control și frică. Dar ea s-a retras imediat:

— Mamă, te rog… nu vreau scandal…

A doua zi n-a mai răspuns la telefon. După o săptămână am primit un mesaj sec: „Totul e bine. Nu mă mai căutați.”

Ion a încercat și el să vorbească cu ea:

— Irina, tatăl tău sunt! Dacă ai nevoie de ceva…

Dar ea a rămas rece:

— Tata, lasă-mă! Vlad are dreptate — voi nu mă înțelegeți!

Au trecut luni de zile fără să știm nimic despre ea. Prietenii ne-au spus să mergem la poliție sau să vorbim cu familia lui Vlad. Dar când am încercat să discutăm cu părinții lui, ne-au spus:

— E treaba lor ce fac acasă! Fiecare familie are regulile ei!

Într-o zi am primit o poză cu Irina pe Facebook — era la o petrecere cu Vlad și prietenii lui. Zâmbea forțat; ochii îi erau goi.

Am început să mă întreb: unde am greșit? Am fost prea protectoare? Prea insistentă? Sau poate prea permisivă? De ce nu vede Irina că ceea ce trăiește nu e iubire?

Într-o seară târzie, Ion mi-a spus:

— Mariana, trebuie să acceptăm că nu putem salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

Dar cum poți renunța la propriul copil?

Astăzi e ziua lui Ion și casa e goală fără râsul Irinei. Privesc masa întinsă și farfuriile neatinse și mă gândesc dacă va veni vreodată ziua când fiica mea va avea curajul să fie din nou ea însăși.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare câți copii se pierd în relații toxice fără ca cineva să le întindă o mână? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?