Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că faci asta, Ilinca! Cum să nu ne inviți la nuntă? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde copilăria mea se împletea cu mirosul de ciorbă și sunetul farfuriilor sparte în crizele de nervi ale lui Doru, tatăl meu vitreg. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se fixa pe faianța crăpată, evitând ochii ei.

— Nu pot, mamă. Nu după tot ce a fost. Nu după atâția ani în care mi-ai spus că tata nu mă vrea, că e mai bine fără el. Nu după ce m-ai făcut să cred că nu merit să fiu iubită de el.

Doru, cu brațele încrucișate și sprâncenele unite într-o linie groasă, a izbucnit:

— Ai crescut aici, cu noi! Noi te-am ținut în școală, noi te-am hrănit! Ce-ți mai trebuie de la el? Ce-ți mai trebuie de la noi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Aveam 28 de ani, dar în fața lor eram din nou fetița care plângea sub masă când Doru ridica vocea. Am inspirat adânc.

— Nu e vorba despre bani sau mâncare. E vorba despre adevăr. Despre faptul că mi-ați furat ani din viață, ani în care aș fi putut să-l cunosc pe tata. Ani în care am crezut că nu sunt destul de bună pentru el.

Mama a început să plângă. Lacrimile ei nu mă mai atingeau ca altădată. Poate pentru că am plâns prea mult singură, în camera mea, când îi auzeam certându-se pe hol despre pensia alimentară sau despre vizitele pe care nu le primeam niciodată.

— Ilinca, am vrut doar să te protejăm… Tata tău… el nu știa să fie tată! Era un copil mare, iresponsabil…

— Poate că era. Dar era tatăl meu! Și eu aveam dreptul să-l cunosc. Să mă lase el să mă dezamăgesc, nu voi!

Am ieșit din bucătărie cu pași repezi, simțind cum fiecare cuvânt spus sau nespus mă apasă pe umeri ca o povară veche. În camera mea, printre cutii cu rochia de mireasă și invitații necompletate, am scos din sertar poza cu tata: zâmbea larg, cu ochii lui albaștri ca cerul de vară. Îl regăsisem abia anul trecut, după ce am găsit curajul să-l caut pe Facebook. Prima noastră întâlnire a fost stângace, cu multe tăceri și priviri furișe. Dar am simțit că mă privește cu dragoste și regret.

— Îmi pare rău pentru tot ce ai trăit fără mine, Ilinca… Dacă aș fi știut… Dacă aș fi putut…

L-am iertat atunci. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru copilul din mine care avea nevoie să fie văzut și iubit.

Acum urma să mă căsătoresc cu Vlad, omul care m-a învățat ce înseamnă răbdarea și blândețea. Îmi doream ca tata să fie acolo, să mă conducă la altar. Dar mama și Doru nu puteau accepta asta.

— Dacă îl inviți pe el, noi nu venim! a spus mama într-o seară la telefon.

— Atunci… nu veniți. Nu vreau să aleg între voi. Dar nu mai pot trăi în minciună.

A urmat o tăcere grea. Zile întregi nu am primit niciun semn de la ei. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată făceam o alegere pentru mine.

În ziua nunții, tata m-a luat de mână înainte să intrăm în biserică.

— Ești sigură că vrei asta? S-ar putea să nu te ierte niciodată…

— Poate că nu. Dar eu trebuie să mă iert pe mine pentru anii pierduți.

Când am pășit spre altar, am simțit că las în urmă o viață întreagă de frici și regrete. Am privit spre Vlad și am știut că începe un nou capitol.

După nuntă, mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu ne-ai lăsat niciodată să fim o familie.” Am plâns mult atunci. Dar știam că familia nu e doar sânge sau obligație — e alegere și adevăr.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de fricile sau orgoliile altora? Câți avem curajul să ne alegem propria fericire?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?