Dincolo de Ușile Închise: Povestea Unei Prietenii Încercate de Invidie și Regăsire

— Și, cât ai primit la partaj?
Vocea Irinei a tăiat aerul din bucătăria mea ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei insistentă mă făcea să mă simt mică, expusă, ca și cum fiecare colțișor al vieții mele era scotocit fără milă.
— Nu cred că e momentul… am încercat să răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.
Irina a oftat teatral, s-a aplecat peste masă și a continuat:
— Hai, Ana, suntem prietene de douăzeci de ani. Poți să-mi spui. Oricum toată lumea vorbește.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când Irina aducea vorba despre bani, dar acum, după divorțul meu de Vlad, totul părea mai apăsător. Parcă fiecare întrebare era o acuză, fiecare glumă o săgeată.

Divorțul nu fusese ușor. Vlad plecase cu altcineva, iar eu rămăsesem cu apartamentul mic din Drumul Taberei și cu douăzeci de ani de amintiri care mă urmăreau prin fiecare cameră. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă mănânc, dacă am nevoie de bani, dacă nu vreau să mă întorc la Buzău. Dar eu voiam să rămân aici, să-mi reconstruiesc viața, chiar dacă fiecare zi era o luptă cu mine însămi.

Irina însă… Irina părea că nu înțelege. De când soțul ei, Dan, primise promovarea la bancă și se mutaseră într-un apartament nou în Aviației, totul la ea era despre bani: ce mașină și-au luat, unde merg în vacanță, ce mobilă au comandat din Italia. Iar eu? Eu abia reușeam să-mi plătesc întreținerea și să nu plâng când vedeam rafturile goale din frigider.

În seara aceea, după ce Irina a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu lumina stinsă și doar zgomotul orașului pe fundal. M-am întrebat dacă prietenia noastră mai are vreo șansă sau dacă nu cumva totul fusese doar o iluzie. Amintirile cu noi două râzând în liceu, împărțind sandvișuri pe banca din parc sau plângând una pe umărul celeilalte după primul iubit pierdut păreau atât de îndepărtate.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Irina: „Scuză-mă dacă am fost prea directă aseară. Dar chiar vreau să știu dacă te descurci.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. Ce să-i răspund? Că nu mă descurc? Că mă simt umilită de fiecare dată când trebuie să cer ajutor? Că nu vreau mila nimănui?

În loc de răspuns, am ieșit la plimbare prin cartier. Am trecut pe lângă blocurile gri, pe lângă bătrânele care vindeau flori la colț și copiii care se jucau printre mașini parcate aiurea. M-am oprit la piață și am cumpărat două mere și o pâine caldă. Vânzătoarea mi-a zâmbit cald și pentru o clipă am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Seara am sunat-o pe mama.
— Mamă, tu ai avut vreodată impresia că cineva apropiat te invidiază?
Ea a tăcut câteva secunde.
— Ana, oamenii sunt complicați. Uneori nici nu-și dau seama că te rănesc. Dar tu trebuie să-ți vezi de drumul tău.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că Irina nu voia să mă rănească. Poate că era doar speriată că viața i se poate schimba oricând, ca a mea. Sau poate că pur și simplu nu știa cum să fie alături de mine fără să compare.

În weekend am invitat-o pe Irina la mine la cafea. A venit cu un tort scump și cu o privire vinovată.
— Ana… îmi pare rău dacă te-am supărat. Nu știu cum să fiu lângă tine acum.
Am oftat.
— Nici eu nu știu cum să fiu lângă mine uneori.
Am râs amândouă amar.
— Știi… mi-e greu să vorbesc despre bani. Simt că toată lumea mă judecă acum că sunt singură și fără prea multe resurse.
Irina a dat din cap.
— Și mie mi-e frică uneori că tot ce am poate dispărea într-o zi.

A fost pentru prima dată când am simțit că vorbim cu adevărat. Fără comparații, fără invidie, fără măști.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat — nu mai e la fel de apropiată ca înainte, dar e mai sinceră. Am învățat să pun limite și să spun când ceva mă doare. Am început să ies mai des singură prin oraș, să citesc în parc sau să merg la film fără companie. Am descoperit că pot fi întreagă chiar și fără validarea altora.

Uneori mă întreb: câte prietenii se destramă din cauza neînțelegerilor nespuse? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem ce simțim cu adevărat? Poate că uneori e nevoie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine.