Umbrele unei seri de vară

— Nu mai am nimic… nimic! a izbucnit soacra mea, Maria, abia ce am deschis ușa. Ochii îi erau umflați, obrajii brăzdați de lacrimi și mâinile îi tremurau atât de tare încât abia ținea geanta veche, singurul lucru pe care îl mai avea. M-am blocat în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Nu fusesem niciodată apropiate. Relația noastră era rece, formală, plină de politețuri forțate și priviri aruncate pe sub sprâncene la mesele de duminică. Dar în acea seară, totul s-a schimbat.

— Intră, Maria, te rog… am spus încet, făcându-i loc. Nici nu știam cum să reacționez. În spatele ei, strada era pustie și caldă, dar în casă s-a lăsat brusc un frig ciudat.

A intrat șovăielnic și s-a prăbușit pe canapea. Am alergat să-i aduc un pahar cu apă, dar nu l-a băut. Se uita în gol, murmurând printre suspine: — M-a lăsat fără nimic… tot ce-am muncit o viață…

— Cine? am întrebat, deși știam răspunsul. De luni bune, zvonurile despre relația lui Gheorghe, socrul meu, cu o femeie mult mai tânără circulau prin tot cartierul. Maria refuzase să creadă. Eu nu mă băgasem niciodată.

— Amanta aia… a plecat cu tot! Bijuterii, bani, tablouri… până și hainele mele! Gheorghe… el… el a ajutat-o! Nu știu unde e acum… nu răspunde la telefon…

Am simțit cum mă sufoc. În timp ce încercam să o liniștesc pe Maria, gândurile mi-au fugit la Ion, soțul meu. Era plecat la serviciu. Sau cel puțin așa spunea mereu. De ceva timp îl simțeam distant, absent. Îmi răspundea monosilabic la întrebări și evita să mă privească în ochi.

— O să-l găsim pe Gheorghe, am zis fără convingere. Dar Maria nu mă asculta. Plângea în hohote, iar eu nu știam dacă să o iau în brațe sau să păstrez distanța care ne despărțise mereu.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Maria a adormit pe canapea, cu ochii umflați și mâinile strânse la piept ca o fetiță speriată. Eu am stat trează până târziu, uitându-mă la tavan și întrebându-mă dacă nu cumva trăiesc într-un vis urât.

A doua zi dimineață, Ion a venit acasă mai devreme decât de obicei. Când a văzut-o pe mama lui dormind în sufragerie, s-a încruntat.

— Ce caută aici? a întrebat sec.

— Gheorghe a dispărut. Amanta lui i-a luat totul. Mama ta nu avea unde să meargă.

Ion a oftat adânc și s-a trântit pe scaunul din bucătărie.

— Nu mă mir… Tata e slab de înger. Mereu a fost. Și mama… mereu l-a iertat.

— Ion, nu e momentul să judeci… E mama ta!

S-a uitat la mine cu o privire rece pe care nu i-o cunoșteam.

— Și ce vrei să fac? Să mă duc să-l caut? Să mă cert cu el? Eu am destule pe cap…

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Ce ai pe cap? De luni bune ești absent! Nu vorbești cu mine, nu te interesează nimic din ce fac sau simt…

Ion s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin bucătărie.

— Lasă-mă cu reproșurile tale! Toată lumea are probleme! Nu vezi că toți suntem la pământ?

Maria s-a trezit între timp și ne privea speriată din ușa sufrageriei.

— Vă rog… nu vă certați din cauza mea…

Am simțit un nod în gât. Am luat-o pe Maria de mână și am dus-o în dormitorul de oaspeți.

— Odihnește-te puțin. O să rezolvăm noi cumva…

Când m-am întors în bucătărie, Ion vorbea la telefon pe șoptite. Când m-a văzut, a închis brusc.

— Cu cine vorbeai? am întrebat.

— Cu un coleg de la muncă…

Nu l-am crezut nicio clipă. În acea zi am simțit pentru prima dată că ceva grav se întâmplă între noi. Am început să-l urmăresc cu privirea, să-i verific telefonul când nu era atent. Am găsit mesaje ciudate de la „Alina”. Mesaje scurte, dar pline de subînțelesuri: „Mi-e dor de tine”, „Când vii?”, „Nu mai suport să stau singură”.

M-am prăbușit pe podea cu telefonul în mână. Toată lumea mea se destrăma sub ochii mei: soacra mea era devastată de trădarea bărbatului ei; eu descopeream că soțul meu mă mințise luni întregi.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Maria stătea tăcută la masă, privind în gol; eu plângeam în baie ca să nu mă vadă nimeni; Ion dispăruse din nou „la serviciu”.

A doua zi dimineață am avut curajul să-l confrunt.

— Cine e Alina?

Ion s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit peste față.

— Nu e nimeni… doar o colegă…

— Nu mă minți! Știu tot!

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Da… e adevărat. Am greșit. Dar nu e ce crezi tu…

— Ba e exact ce cred! Ai făcut același lucru ca tatăl tău!

Maria a intrat în bucătărie exact atunci și ne-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Voi chiar vreți să distrugeți tot? Familia asta chiar nu mai valorează nimic?

Am izbucnit în plâns și eu și Maria. Ion a ieșit trântind ușa.

Au urmat zile grele. Maria a rămas la noi; încet-încet am început să vorbim despre lucruri despre care nu vorbisem niciodată: despre frici, despre singurătate, despre cât de greu e să ierți sau să uiți. Am descoperit că aveam mai multe în comun decât credeam: amândouă fuseserăm trădate de bărbații pe care îi iubeam; amândouă ne simțeam pierdute într-o lume care părea că se prăbușește peste noi.

Ion s-a mutat la un prieten pentru o vreme. Nu știu dacă se va întoarce sau dacă vreau asta cu adevărat. Dar știu că din toată această suferință am câștigat ceva neașteptat: o legătură sinceră cu Maria.

Poate că uneori viața ne dărâmă tocmai ca să ne arate cine suntem cu adevărat și cine rămâne lângă noi când toți ceilalți pleacă.

Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau rănile trădării rămân mereu deschise?