Între două iubiri: Povestea unei mame prinse între fiu și fosta noră

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta! Ți-am spus clar că nu vreau să mai am de-a face cu Irina!

Vlad țipa la telefon, iar vocea lui răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cafea și ploaie. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte. Irina era la etaj, încercând să adoarmă după o zi în care viața ei se prăbușise încă o dată. Nu știam ce să-i răspund fiului meu. Îl iubeam, dar nu puteam să o las pe Irina în stradă, cu bagajele ude și ochii roșii de plâns.

— Vlad, nu am avut de ales. Era disperată. Nu are unde să se ducă…

— Nu mă interesează! Ai ales-o pe ea în locul meu! — a trântit telefonul.

Am rămas cu receptorul în mână, ascultând tonul de ocupat. Mi-am șters lacrimile și am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Oare chiar greșisem atât de tare?

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad și Irina au divorțat după șapte ani de căsnicie. Motivele lor erau complicate: certuri din nimic, oboseală, lipsa banilor, visuri neîmplinite. Eu am încercat mereu să fiu aproape de amândoi, să nu judec, să nu intervin. Dar când Irina a pierdut apartamentul din cauza datoriilor și a rămas fără serviciu, n-am putut să stau deoparte.

În seara aceea ploioasă, când a bătut la ușă cu ochii umflați și hainele ude, am simțit că trebuie să o ajut. Era ca o fiică pentru mine. Am crescut-o aproape cât pe Vlad. Cum să o las afară?

— Intră, Irina. Hai să bem un ceai cald…

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea. Am stat lângă ea toată noaptea, ascultând-o cum își povestește neputința: „Nu mai am nimic, doamnă Maria. Nici casă, nici serviciu. Nici măcar pe Vlad…”

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad ce s-a întâmplat. A tăcut lung la telefon, apoi a început să țipe. De atunci nu mi-a mai vorbit decât ca să mă certe.

Zilele au trecut greu. Irina încerca să-și găsească un loc de muncă, dar nimeni nu voia să angajeze o femeie trecută de 35 de ani fără experiență recentă. O ajutam cum puteam: îi făceam mâncare, îi dădeam bani de autobuz, îi ascultam grijile. Dar simțeam cum Vlad se îndepărtează tot mai mult.

Într-o seară, când stăteam la masă cu Irina, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Vlad a intrat val-vârtej.

— Ce cauți aici? — i-a strigat Irinei.

Ea s-a ridicat speriată:

— Vlad… eu…

— Ai distrus tot! — a urlat el către mine. — Mamă, tu chiar nu vezi că mă trădezi?

M-am ridicat încet:

— Nu te trădez, Vlad. Încerc doar să ajut un om care are nevoie…

— Un om care m-a rănit! — a izbucnit el.

Irina a început să plângă din nou. Vlad a ieșit trântind ușa.

După acea seară, casa s-a umplut de tăcere. Irina stătea mai mult în camera ei. Eu mă simțeam vinovată față de amândoi. Îmi era dor de fiul meu, dar nu puteam s-o dau afară pe Irina.

O vecină m-a întrebat într-o zi:

— Maria, tu chiar crezi că faci bine? Poate ar trebui să te gândești la tine…

Dar cum să mă gândesc la mine când inima mea era ruptă între doi oameni pe care îi iubeam?

Într-o dimineață, Irina mi-a spus cu voce stinsă:

— Cred că ar trebui să plec…

— Nu ai unde să te duci…

— Poate e mai bine așa… Poate Vlad se va întoarce la dumneavoastră.

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar trebuia să aleg între fiul meu și fosta lui soție?

În acea zi am decis să-i scriu lui Vlad o scrisoare:

„Dragul meu,
Nu știu dacă vei citi aceste rânduri sau dacă vei vrea vreodată să mă ierți. Nu am vrut niciodată să te rănesc. Am vrut doar să ajut un om aflat la nevoie. Poate că nu am făcut alegerea corectă pentru tine, dar pentru sufletul meu era singura posibilitate. Te iubesc și te voi iubi mereu. Sper ca într-o zi să poți înțelege.”

Am lăsat scrisoarea la el acasă și am plecat fără să bat la ușă.

Au trecut două luni de atunci. Irina și-a găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier și s-a mutat cu chirie într-o garsonieră micuță. Vlad încă nu-mi vorbește. Uneori îl văd pe stradă și mă uit la el cu dor și vinovăție.

Mă întreb adesea: oare ce înseamnă să fii o mamă bună? Să-ți aperi copilul cu orice preț sau să-ți urmezi inima chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?