Ziua în care am spus „Nu” – În umbra tradițiilor familiei soțului meu

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! vocea mea răsună, spartă, în bucătăria mică, luminată doar de becul galben de deasupra mesei. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea soacrei mele, doamna Mariana, e tăioasă ca o lamă. Soțul meu, Radu, stă între noi, cu ochii în pământ, ca un copil prins între două tabere.

E ziua lui Radu. Ar fi trebuit să fie o sărbătoare. Dar pentru mine, fiecare aniversare a lui e un test de rezistență. De șapte ani, de când m-am măritat cu el, familia lui așteaptă ca eu să organizez totul exact cum vrea mama lui: sarmale făcute după rețeta ei, tortul cu cremă de unt pe care eu nu-l suport, masa întinsă pentru douăzeci de persoane, rude pe care abia le cunosc și care mă judecă din priviri dacă nu zâmbesc destul.

Anul acesta am decis să nu mai fac nimic din toate astea. Am cumpărat un tort simplu de la cofetărie, am gătit paste cu sos de roșii și am invitat doar câțiva prieteni apropiați. Am vrut să fie o zi liniștită, pentru noi doi. Dar când soacra mea a intrat pe ușă și a văzut masa, s-a oprit în prag și a spus:

— Asta-i tot? Unde sunt sarmalele? Unde-i masa mare? Ce-o să spună lumea?

Radu a încercat să detensioneze atmosfera:

— Mamă, hai să ne bucurăm de ce avem. Ilinca a muncit mult…

— Nu e vorba de muncă! E vorba de respect! La noi în familie așa se face! spuse Mariana, ridicând tonul.

M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi stricat ceva sacru. Dar în același timp, o furie mocnită mi-a urcat în piept. De ce trebuie să trăiesc mereu după regulile altora? De ce nu contează niciodată ce simt eu?

— Poate că la voi așa se face, dar eu nu mai pot! Nu mai vreau să fiu mereu cea care se sacrifică! am izbucnit.

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a uitat la mine cu ochi mari, speriat. Mariana a început să plângă încet, spunând că nu merit fiul ei și că „fetele din ziua de azi nu mai știu ce-i familia”.

Apoi au început telefoanele. Sora lui Radu, Simona, m-a sunat să-mi spună că sunt egoistă. Cumnatul meu, Mihai, mi-a trimis un mesaj pasiv-agresiv: „Sper că Radu e fericit cu alegerile tale”. Până și vecina de la trei m-a privit ciudat când m-a văzut coborând cu gunoiul.

În seara aceea, după ce toți au plecat supărați sau ofensați, am rămas singură cu Radu. El tăcea. Eu plângeam. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se mai poate repara.

— Ilinca… poate ar fi trebuit să… știi tu… să nu-i superi chiar așa… a zis el timid.

— Și eu? Eu când contez? Când o să fie și despre mine?

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „M-am dus la mama. Trebuie să mă gândesc.”

Am simțit că mi se rupe sufletul. M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Toată viața mea am încercat să fiu pe placul tuturor: părinților mei, profesorilor, apoi lui Radu și familiei lui. M-am pierdut pe mine undeva pe drum.

Au trecut zile în care n-am vorbit cu nimeni. Mama mea m-a sunat și mi-a spus că „poate ai exagerat puțin”. Prietena mea cea mai bună, Ana, m-a încurajat: „Ești curajoasă! Era timpul să spui ce simți!”

Radu s-a întors după o săptămână. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Nu știu ce să facem, Ilinca. Îmi iubesc familia… dar te iubesc și pe tine. Nu vreau să te pierd.

— Nici eu nu vreau să te pierd. Dar nu mai pot trăi doar pentru alții.

Am început să mergem la terapie de cuplu. A fost greu. Mariana refuză să-mi vorbească și azi. Simona mă ignoră la orice întâlnire de familie. Dar eu am început să respir din nou. Să simt că trăiesc pentru mine.

Poate că am pierdut ceva din „familia perfectă” pe care o visam când eram tânără. Dar am câștigat ceva mai prețios: curajul de a fi eu însămi.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți așteaptă „da”? Voi ce ați face în locul meu?