Între două uși: Povestea unei loialități sfâșiate

— Nu am nevoie de părerea ta. E casa fratelui meu, iar tu ești pentru mine o străină!
Cuvintele Cameliei au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, cu pereții încărcați de fotografii de familie. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Radu, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută, incapabil să intervină.

Nu era prima dată când Camelia ridica vocea la mine, dar de data asta ceva s-a rupt. De două săptămâni locuia cu noi, după ce divorțul ei cu Sorin a devenit oficial. Radu a insistat să o primim, „doar până își găsește ceva”, dar fiecare zi părea mai lungă și mai apăsătoare.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că trece printr-o perioadă grea, că lumea ei s-a prăbușit. Dar Camelia nu era recunoscătoare. Își lăsa hainele peste tot, ocupa baia cu orele, iar când veneam obosită de la muncă, găseam bucătăria vraiște și televizorul urlând pe telenovele.

Într-o seară, când am intrat în dormitor, l-am găsit pe Radu pe marginea patului, cu capul în mâini.
— Nu știu ce să fac, Irina, mi-a spus încet. E sora mea… Nu pot s-o las pe drumuri.
— Dar eu? Eu unde mai sunt acasă? am întrebat, simțind cum mi se strânge gâtul.

Radu nu mi-a răspuns. Și-a tras pătura peste umeri și a rămas tăcut. În acea noapte am dormit întoarsă cu spatele la el, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

A doua zi, Camelia a început să invite prietene la cafea, fără să mă întrebe. Râdeau tare, povesteau despre bărbați și divorțuri, iar eu mă simțeam ca o intrusă în propria casă. Când am încercat să-i spun că mi-ar plăcea puțină liniște, mi-a aruncat replica aceea dureroasă: „Nu am nevoie de părerea ta.”

Am început să evit să stau acasă. Mă opream la supermarket după program, mergeam la plimbare prin parc, doar ca să nu fiu acolo. Mama m-a sunat într-o seară și a simțit că ceva nu e în regulă.
— Irina, ce se întâmplă?
— Nimic, mamă… doar că nu mă mai simt acasă la mine.
— Vorbește cu Radu. Nu lăsa lucrurile așa.

Dar cum să vorbesc când el nu mă asculta? Orice încercare de discuție se termina cu „E doar o perioadă, ai răbdare.”

Într-o duminică, am găsit-o pe Camelia în bucătărie, răscolind prin sertarele mele.
— Cauți ceva?
— Da, niște bani. Trebuie să ies și nu mai am nimic la mine.
— Puteai să mă întrebi…
— Nu e nevoie. Oricum Radu o să-mi dea dacă am nevoie.

Atunci am simțit că explodez. Am ieșit din casă și am mers la sora mea, Laura. Am plâns pe umărul ei ore întregi.
— Irina, nu poți trăi așa. Trebuie să-ți aperi locul. Casa aia e și a ta!

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc cu Radu. L-am găsit în sufragerie, uitându-se la un meci.
— Radu, trebuie să alegi. Nu mai pot trăi așa. Mă simt străină în propria casă. Camelia nu mă respectă, nu respectă regulile noastre. Dacă nu se schimbă ceva, eu plec.

Radu s-a uitat la mine șocat.
— Nu poți să-mi ceri asta! E sora mea!
— Și eu sunt soția ta! Unde sunt eu în toată povestea asta?

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la el. Camelia a apărut în ușă, cu un zâmbet ironic.
— Vedeți? De asta nu-mi plac femeile care nu sunt din familie.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. În acea noapte am dormit pe canapea.

A doua zi, am făcut bagajul. Radu a încercat să mă oprească.
— Irina, nu pleca! O să vorbesc cu ea…
— Ai avut timp să vorbești. Acum trebuie să alegi ce fel de familie vrei.

Am plecat la Laura pentru câteva zile. Radu m-a sunat zilnic, dar nu i-am răspuns. După o săptămână, m-a căutat la serviciu.
— Am vorbit cu Camelia. O să-și caute chirie. Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Nu mi-am dat seama cât de mult te rănește.

M-am întors acasă după ce Camelia a plecat. Casa era goală și liniștită, dar între mine și Radu rămăsese o fisură. Am învățat că uneori granițele trebuie trasate clar, chiar dacă doare. Că loialitatea față de familie nu trebuie să însemne sacrificiul propriei identități.

Mă întreb și acum: câte femei trăiesc drama de a fi străine în propria casă? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți înainte să ne pierdem cu totul?