Pod umbrela pod cerul gri: Povestea unei alegeri pe podul de peste Someș

— Nu te apropia, Ilinca! Nu te apropia! — vocea femeii răsuna spartă de ploaie, iar eu, cu umbrela strânsă în mână, am simțit cum mi se strânge inima. Eram pe podul vechi de peste Someș, într-o după-amiază de noiembrie, când norii păreau să apese peste orașul nostru ca o povară. Ilinca, o fetiță cu părul ud lipit de obraji, stătea la doar câțiva pași de balustrada ruginită, iar mama ei, doamna Raluca, plângea în genunchi, cu mâinile întinse spre ea.

Nu-i cunoșteam. Eram doar un trecător, un profesor de istorie care se întorcea de la școală, obosit și cu gândurile la facturile neplătite și la certurile cu soția mea, Simona. Dar în acea clipă, toate grijile mele s-au evaporat. Am simțit că trebuie să fac ceva, orice, să nu las tragedia să se întâmple sub ochii mei.

— Ilinca, te rog, vino la mama! — vocea Ralucăi era spartă de disperare. Fetița tremura, cu ochii mari, pierduți între frică și neîncredere. M-am apropiat încet, încercând să nu o sperii.

— Bună, Ilinca. Eu sunt Vlad. Știi, și mie mi-e frică uneori de ploaie. Dar știi ce mă ajută? Să mă gândesc la ceva frumos. Vrei să-mi spui la ce te gândești tu acum? — am întrebat, încercând să-i distrag atenția de la balustradă.

Fetița nu a răspuns. Doar s-a uitat la mine cu ochii umezi, apoi la mama ei. Am simțit cum fiecare secundă atârnă greu, ca o picătură de plumb.

În spatele meu, oamenii se adunaseră, dar nimeni nu îndrăznea să intervină. Unii filmau cu telefoanele, alții șușoteau. Am simțit furie — cum puteau să stea și să privească? Dar știam și eu cât de paralizantă poate fi frica.

— Ilinca, hai să-ți spun un secret — am continuat eu, apropiindu-mă cu pași mici. — Când eram mic, am căzut în Someș. M-a salvat cineva curajos. Poate azi e rândul meu să fiu curajos pentru tine.

Fetița a făcut un pas înapoi. Inima mi-a sărit din piept. Raluca a țipat, iar eu am alergat spre Ilinca, întinzând mâna. În acea fracțiune de secundă, am simțit că totul depinde de mine. Am apucat-o de braț, dar ea s-a smucit, iar eu am alunecat pe podeaua udă a podului. Am căzut amândoi, dar am reușit să o țin strâns. Raluca a venit în fugă și a luat-o în brațe, plângând necontrolat.

Oamenii au început să aplaude. Cineva a chemat ambulanța. Eu stăteam jos, ud leoarcă, cu genunchii juliți și cu sufletul sfâșiat. Simona m-a sunat chiar atunci, dar nu am putut răspunde. Eram prea copleșit de ce se întâmplase.

Câteva zile mai târziu, Raluca m-a căutat la școală. A venit cu Ilinca, care mi-a adus o floare de hârtie. — Mulțumesc, domnule Vlad — a spus ea timid. Raluca mi-a povestit că soțul ei, Sorin, îi părăsise recent, iar Ilinca nu mai vorbea cu nimeni de atunci. Ziua aceea pe pod fusese punctul culminant al durerii lor.

Am început să mă gândesc la familia mea. Simona și cu mine ne certam tot mai des, mai ales din cauza banilor și a lipsei de timp. Avem un băiat, Paul, care simțeam că se îndepărtează de noi. Mă întrebam dacă nu cumva și el simte aceeași singurătate ca Ilinca.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca la noi acasă — pentru că Raluca avea nevoie de o noapte de liniște — am stat cu Paul la masă. — Tată, tu ai fi sărit după mine dacă aș fi fost eu pe pod? — m-a întrebat el, cu ochii mari și sinceri.

Am simțit un nod în gât. — Da, Paul. Aș fi sărit fără să mă gândesc. Dar sper să nu ajungi niciodată acolo.

După acel incident, viața mea s-a schimbat. Am început să fiu mai atent la cei din jur, să ascult mai mult și să judec mai puțin. Am încercat să repar relația cu Simona, să fiu mai prezent pentru Paul. Dar nu pot uita privirea Ilincăi de pe pod. Mă întreb mereu dacă am făcut destul, dacă nu cumva puteam să ajut mai mult, să previn suferința lor.

Uneori, noaptea, mă trezesc brusc și aud din nou ploaia bătând în geam, ca atunci pe pod. Mă întreb: câți dintre noi trecem pe lângă suferința altora fără să vedem? Câți copii ca Ilinca așteaptă o mână întinsă? Și dacă nu noi, atunci cine să le-o ofere?