Oglinda spartă din baia nunții: O mamă, o fiică și o trădare ascunsă

— Nu pot să cred! Nu pot să cred ce văd! am șoptit, cu mâinile tremurânde, sprijinindu-mă de chiuveta rece din baia restaurantului. Rochia mea de ocazie, pe care o visam de luni întregi, părea acum o povară grea pe umerii mei. În oglinda aburită, chipul meu era străin, ochii roșii de lacrimi și furie. În spatele ușii, vocile lor se stingeau încet, dar cuvintele rămâneau agățate în aer ca niște cuțite: „Nu trebuia să vii aici! Ce-ar zice mama ta dacă ar afla?”

Era ziua nunții fiicei mele, Ilinca. O zi pe care o visam de când era mică, când îi împleteam codițe și îi promiteam că voi fi mereu lângă ea. Dar în acea dimineață, universul meu s-a prăbușit. Am intrat în baie să-mi refac machiajul, dar am dat peste ceva ce nu ar fi trebuit să văd niciodată: soțul meu, Doru, și sora mea mai mică, Camelia, îmbrățișați prea intim pentru a fi doar o consolare între rude. Am rămas împietrită în prag, iar ei s-au desprins brusc, fețele lor palide trădând groaza.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit Doru, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Camelia a început să plângă, dar lacrimile ei nu m-au înduioșat. Totul s-a derulat ca într-un vis urât: am ieșit din baie fără să spun nimic altora, cu pași nesiguri, încercând să-mi adun gândurile. Muzica răsuna în sală, invitații râdeau, iar Ilinca dansa cu viitorul ei soț, Vlad. Nimeni nu bănuia furtuna care mă măcina pe dinăuntru.

M-am retras într-un colț și am privit-o pe Ilinca. Era atât de fericită… Oare aveam dreptul să-i stric ziua? Să-i spun că tatăl ei și mătușa ei… Nu puteam. Dar nici nu puteam să tac. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie: cum am rămas lângă Doru chiar și când bănuiam că nu mă mai iubește ca la început; cum am crescut-o pe Camelia după ce părinții noștri au murit; cum am pus mereu pe alții înaintea mea.

Am ieșit afară pe terasă, unde l-am găsit pe Doru fumând nervos.

— De cât timp? am întrebat printre dinți.

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— De aproape un an…

M-am prăbușit pe o bancă. Un an! Un an în care am fost mințită de cei mai apropiați oameni din viața mea. M-am gândit la toate serile în care Doru întârzia acasă și la scuzele Cameliei când nu răspundea la telefon. Toate piesele s-au potrivit într-un puzzle grotesc.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat el încet.

— Nu știu… Nu știu! am izbucnit eu. Să-i spun Ilincăi? Să stric totul?

— E ziua ei… Merită să fie fericită.

— Și eu? Eu ce merit?

Nu mi-a răspuns. Am rămas acolo mult timp, privind cerul cenușiu de toamnă și încercând să găsesc o cale de ieșire din acest coșmar. M-am gândit la mama mea, la sfaturile ei despre iertare și familie. Dar cum să ierți o asemenea trădare?

Când m-am întors în sală, Camelia m-a tras deoparte.

— Te rog… Nu-i spune Ilincăi! Nu vreau să-i stric nunta…

Am privit-o lung. Era sora mea, copilul pe care l-am crescut ca pe propriul meu copil. Dar acum era femeia care îmi distrusese căsnicia.

— Ai idee ce-ai făcut? Ai idee cât doare?

A dat din cap rușinată.

— Îmi pare rău… N-am vrut…

— N-ai vrut? Atunci de ce ai făcut-o?

A izbucnit în plâns și a fugit. Am rămas singură cu furia mea. În acel moment, Ilinca s-a apropiat de mine cu zâmbetul larg pe față.

— Mamă, ești bine? Pari palidă…

Am vrut să-i spun totul. Să-i spun că lumea nu e atât de frumoasă cum pare azi. Dar i-am zâmbit forțat și am mințit:

— Sunt doar obosită, draga mea. Azi e ziua ta!

Restul serii a trecut ca prin ceață. Am dansat cu Ilinca, am făcut poze, am primit felicitări de la rude și prieteni. Dar în sufletul meu era doar gol și durere.

După nuntă, adevărul nu a mai putut fi ascuns. Ilinca a aflat totul — nu de la mine, ci dintr-o discuție întâmplătoare între Camelia și Doru, pe care i-a surprins fără să vrea. A venit la mine plângând:

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai tăcut?

— Am vrut să te protejez… am șoptit eu.

— Dar eu nu vreau minciuni! Vreau adevărul, oricât de dureros ar fi!

Atunci am realizat cât de mult greșisem încercând să ascund realitatea sub preșul aparențelor. Familia noastră s-a destrămat: Doru a plecat cu Camelia, iar eu am rămas singură într-o casă prea mare și prea goală. Ilinca s-a mutat cu Vlad într-un alt oraș și ne vedem rar.

În fiecare seară mă uit în oglindă și mă întreb: oare am făcut bine că am tăcut atunci? Sau ar fi trebuit să spun adevărul chiar dacă ar fi durut pe toată lumea? Ce este mai important: fericirea de moment sau adevărul care eliberează?

Poate că voi aveți un răspuns mai bun decât mine…