„Ai o lună să pleci”: Povestea unei familii destrămate și a maturizării forțate

— Nu mai pot, Simona! Ai o lună să pleci. Și tu, Ioana. Am nevoie să fiu singură. Vreau liniște în casa asta!

Cuvintele mamei au căzut ca un trăsnet. Eram în bucătărie, la masa veche de stejar, cu cănile de ceai aburind între noi. Ioana, sora mea mai mică, a încremenit cu lingurița la jumătatea drumului spre gură. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare.

— Mamă, glumești, nu-i așa? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

Mariana, mama noastră, nu a clipit. Ochii ei căprui, altădată calzi, erau reci și hotărâți. — Nu glumesc. Nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu singură. Aveți o lună să vă găsiți altceva.

Ioana a început să plângă. Avea doar 19 ani, abia terminase liceul. Eu aveam 23 și încă nu-mi găsisem un job stabil. Tata plecase de mult, iar mama fusese mereu stâlpul nostru. Sau cel puțin așa credeam.

— Dar ce-am făcut? De ce acum? am întrebat, simțind cum mi se urcă sângele în obraji.

— Nu e vina voastră, a spus mama, dar vocea ei suna ca o ușă trântită. Pur și simplu nu mai pot. Am nevoie de spațiu. De liniște. De viața mea.

Am ieșit din bucătărie cu inima frântă. În camera mea, am început să plâng în pernă, încercând să nu o audă Ioana. Dar plânsul ei se auzea prin pereți, ca un ecou al durerii mele.

În zilele următoare, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare. Mama ne evita privirile, iar noi ne mișcam ca niște umbre printre mobilele vechi. Am început să caut anunțuri de chirii pe internet, dar totul era prea scump pentru două fete fără venituri sigure. Ioana nu voia să vorbească deloc. Se închidea în camera ei și asculta muzică la căști, încercând să se rupă de realitate.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu mama. Am găsit-o în sufragerie, uitându-se absentă la televizor.

— Mamă, te rog… Nu putem să plecăm așa. Nu avem unde. Nu avem bani. Te rog, mai gândește-te.

A oftat adânc, fără să mă privească. — Simona, am făcut tot ce am putut pentru voi. Am muncit, am tras de mine. Dar nu mai pot. Vreau să trăiesc și eu. Să nu mai am grija nimănui.

— Dar suntem copiii tăi! am izbucnit. Cum poți să ne dai afară?

— Tocmai pentru că sunteți copiii mei, trebuie să învățați să vă descurcați singure. Eu nu mai pot fi mama voastră așa cum ați vrea voi.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am ieșit trântind ușa, iar lacrimile mi-au curs pe obraji până târziu în noapte.

A doua zi, Ioana a venit la mine cu ochii umflați de plâns. — Simona, ce facem? Unde mergem?

— O să găsim o soluție, i-am spus, deși nu credeam nici eu ce spun. Am început să sun la prieteni, să întreb de chirii, de joburi. Unii ne-au ajutat cu sfaturi, alții ne-au închis telefonul în nas. Am simțit pentru prima dată cât de singure suntem cu adevărat.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Mamă… De ce faci asta?

S-a uitat la mine cu ochii roșii. — Nu știu, Simona. Poate că am obosit. Poate că nu mai știu să fiu mamă. Poate că am nevoie să mă regăsesc.

Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi. Am simțit că nu mai e loc pentru mine acolo.

Ultima săptămână a fost un coșmar. Am împachetat hainele în tăcere, am strâns cărțile și am privit pentru ultima dată pereții pe care crescusem. Ioana a găsit o cameră de închiriat la o prietenă, iar eu am acceptat un job prost plătit la un supermarket, doar ca să avem din ce trăi.

În ziua plecării, mama ne-a privit din prag, cu ochii goi. — Aveți grijă de voi, a spus încet.

Am ieșit pe ușă cu sufletul gol. Pe drum, Ioana m-a întrebat printre lacrimi:

— Crezi că o să ne mai iubească vreodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că uneori dragostea se termină, chiar și între mamă și fiică. Sau poate că doare atât de tare încât nu mai știm cum să o arătăm.

Acum, după luni de zile, încă mă trezesc noaptea cu dor de acasă. Dar nu mai știu unde e „acasă”. Poate că trebuie să-l construiesc singură, din bucăți de curaj și speranță.

Oare câți dintre noi au fost nevoiți să devină adulți peste noapte? Și cât de mult ne schimbă asta sufletul?