Ușa deschisă la ora zece: Adevărul din spatele liniștii

— Ivan, de ce nu răspunzi la telefon? Am bătut de trei ori la ușă, iar cheia mea veche a scârțâit în broască, ca și cum ar fi protestat împotriva intruziunii. Era ora zece dimineața, o zi de marți, când toată lumea ar trebui să fie trează, să-și bea cafeaua, să-și trimită copiii la grădiniță. Dar în apartamentul lor era liniște, o liniște apăsătoare, spartă doar de chicotitul slab al nepoatei mele, Mara, care se juca cu păpușile pe covorul din sufragerie.

— Bunica! a strigat ea, alergând spre mine cu brațele deschise. Am ridicat-o în brațe, simțind cât de ușoară e, prea ușoară pentru vârsta ei. Fratele ei, Darius, stătea tăcut pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă lumea din jur nu-l mai interesa de mult.

Am privit spre dormitor. Ușa era întredeschisă. Am bătut ușor.

— Leila? Ești bine?

Leila s-a ridicat brusc, speriată, cu părul ciufulit și ochii umflați de somn. M-a privit ca și cum aș fi fost un intrus, nu soacra ei.

— Ce cauți aici? a întrebat, vocea ei tremurând între oboseală și iritare.

— Am venit să văd copiii. Ivan nu răspunde la telefon de două zile. M-am îngrijorat.

A oftat adânc și s-a tras mai mult sub plapumă.

— Ivan e la muncă. Eu… am adormit. Nu mă simt prea bine.

Am simțit că ceva nu e în regulă. În bucătărie, chiuveta era plină de vase nespălate, pe masă erau resturi de mâncare de ieri. Un miros stătut plutea în aer. Am început să strâng, fără să întreb nimic. Mara m-a urmărit peste tot, povestindu-mi despre grădiniță, despre cum doamna educatoare a certat-o că nu și-a făcut temele.

— Dar mama nu m-a ajutat, a spus ea încet, ca și cum ar fi fost un secret rușinos.

Am simțit un nod în gât. Leila nu era genul de mamă care să uite de copii. Sau cel puțin așa crezusem mereu. Dar acum, privind-o cum stătea în pat, cu fața întoarsă spre perete, mi-am dat seama că nu știu nimic despre ce se întâmplă cu adevărat în casa lor.

Ivan a venit acasă la prânz. A intrat grăbit, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, ce cauți aici?

— Am venit să văd copiii. Leila nu se simte bine. Ce se întâmplă cu voi?

A evitat privirea mea, a trecut pe lângă mine și s-a dus direct la frigider. A scos o bere și a băut-o dintr-o suflare.

— Nimic. Suntem bine. Doar obosiți.

— Ivan, nu mă minți. Copiii sunt neîngrijiți, casa e vraiște, Leila doarme la prânz… Ce se întâmplă?

A izbucnit brusc:

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Mă trezesc la cinci dimineața, muncesc două joburi, Leila nu mai iese din pat de săptămâni întregi, copiii mă întreabă mereu de ce mama lor plânge noaptea… Ce vrei să fac?

Am rămas încremenită. Nu știam nimic din toate astea. Leila a ieșit din dormitor, cu ochii în lacrimi.

— Nu e vina lui Ivan, a spus ea încet. Nu mai pot nici eu. Mă simt ca și cum aș fi prinsă într-o cușcă. Nu mai am energie pentru nimic. Mă uit la copii și mă simt vinovată că nu pot fi mama de care au nevoie.

M-am așezat lângă ea pe canapea. Am luat-o de mână.

— De ce nu mi-ați spus nimic? De ce nu ați cerut ajutor?

Ivan a râs amar.

— Pentru că mereu ai spus că noi trebuie să ne descurcăm singuri, că așa e viața de adult. Că tu ai crescut trei copii fără ajutor și nu te-ai plâns niciodată.

Am simțit cum mă cuprinde rușinea. Oare chiar asta le-am transmis? Că slăbiciunea e o rușine? Că trebuie să taci și să înduri?

Leila plângea în hohote. Mara s-a apropiat și s-a cuibărit la pieptul ei.

— Mami, nu mai plânge, te rog!

Am privit spre Ivan, care stătea cu capul în mâini. Darius s-a ridicat de pe canapea și a venit lângă noi, tăcut, dar prezent.

— Poate… poate ar trebui să stau eu cu copiii câteva zile. Să vă odihniți, să mergeți la un doctor, să vorbiți cu cineva…

Leila m-a privit cu recunoștință și teamă.

— Crezi că ești pregătită să vezi cât de greu e?

Am zâmbit trist.

— Poate că nu sunt, dar vreau să încerc. Pentru voi.

Seara, după ce copiii au adormit, am stat cu Ivan pe balcon. Fuma nervos, privind în gol.

— Mamă, crezi că o să fie bine?

— Nu știu, Ivan. Dar știu că nu mai putem trăi fiecare cu durerea lui, fără să vorbim despre ea.

Noaptea aceea am dormit prost, cu gândul la toate momentele în care am judecat fără să știu, la toate sfaturile date din vârful buzelor, fără să ascult cu adevărat.

A doua zi am dus copiii în parc, am gătit împreună, am râs, dar am simțit mereu greutatea adevărului: familia mea nu era perfectă și nici nu trebuia să fie. Dar avea nevoie de ajutor, de înțelegere, de iertare.

Mă întreb acum: câte familii trăiesc cu adevăruri ascunse după uși închise? Câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?