Când mama-soacră îți fură mireasa: O nuntă românească cu gust amar și dulce

— Nu pot să cred! Am șoptit printre dinți, cu mâinile tremurând pe buchetul de bujori. În fața mea, la intrarea în sala de evenimente din Ploiești, Ilona, mama lui Gabi, pășea cu o siguranță de sine care m-a făcut să simt că mă sufoc. Rochia ei era albă ca spuma laptelui, lungă până în pământ, cu dantelă pe umeri și un zâmbet larg, aproape sfidător. Invitații se uitau deja la ea, unii chicoteau, alții își dădeau coate. M-am simțit mică, invizibilă în propria mea zi.

— Mamă, ce faci? a întrebat Gabi, încercând să-și ascundă stânjeneala. Dar vocea lui era slabă, aproape pierdută în rumoarea mulțimii.

Ilona s-a apropiat de noi cu pași măsurați. — Dragii mei, nu-i așa că e superbă rochia? Am găsit-o la reduceri! Și oricum, nu contează culoarea la vârsta mea… Nu-i așa, dragă Mirela?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toată copilăria am visat la ziua asta. La rochia mea albă, la momentul când toți ochii vor fi pe mine. Dar acum… totul părea o farsă proastă. Mama mea s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche:

— Nu-i lăsa să-ți strice ziua. Ești mireasa!

Dar cum să nu mă las afectată? Cum să nu simt că tot ce am construit cu Gabi e pus sub semnul întrebării de o femeie care nu știe să stea în banca ei?

La masa festivă, Ilona s-a așezat fix lângă noi. A început să povestească tuturor despre nunta ei din ’85, despre cât de frumoasă era ea atunci și cum toată lumea o invidia. Gabi încerca să schimbe subiectul:

— Mamă, hai să vorbim despre Mirela și mine…

— Lasă, dragule! Să știe lumea ce tradiții frumoase aveam noi pe vremuri!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe terasă, cu ochii în lacrimi. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a urmat.

— Mirela, nu-i lăsa! E nunta ta! Fă ceva! Râzi de situație! Fii tu mai tare!

M-am uitat la ea și am izbucnit în râs printre lacrimi. — Ce să fac? Să mă schimb într-o rochie neagră?

— Nu! Dar poți să întorci totul în favoarea ta. Fii ironică. Fii româncă adevărată!

M-am întors în sală cu un plan. Am luat microfonul și am spus:

— Dragi invitați! Vreau să mulțumesc mamei-soacre pentru că a venit îmbrăcată ca o adevărată mireasă! Sincer, nu știam că azi avem două nunți! Să-i urăm și ei „Casă de piatră!”

Sala a izbucnit în râs și aplauze. Ilona s-a înroșit ușor, dar a zâmbit forțat și a ridicat paharul.

— Mulțumesc, dragilor! Dar eu am deja 38 de ani de căsnicie… poate îi ține și pe tinerii ăștia!

Am simțit cum tensiunea se risipește puțin câte puțin. Oamenii au început să vorbească despre gluma mea, nu despre rochia Ilonei. Am dansat cu Gabi și i-am spus:

— Data viitoare când mama ta vrea să fie vedetă, te rog să fii tu bărbatul care pune limite.

El a oftat și m-a strâns în brațe.

— Îmi pare rău… Dar știi cum e mama… Nu pot s-o schimb.

— Nu trebuie s-o schimbi tu. Trebuie doar să fii lângă mine când am nevoie.

Spre finalul serii, Ilona a venit la mine.

— Mirela, știu că te-am supărat… Dar eu doar voiam să fiu parte din bucuria voastră.

Am zâmbit amar.

— Poți fi parte din bucuria noastră fără să-mi iei locul.

A dat din cap și a plecat spre masa ei. Am rămas privind după ea, întrebându-mă dacă vreodată va înțelege ce înseamnă respectul pentru limitele celuilalt.

Noaptea s-a terminat cu râsete și dansuri. Prietenii mei au spus că n-au mai văzut o mireasă atât de „româncă”, capabilă să întoarcă totul cu umor.

Dar în sufletul meu a rămas o urmă de tristețe. Oare câte femei trec prin asta? Oare chiar trebuie să ne apărăm mereu cu ironie și glume când cineva ne calcă peste suflet?

Poate că uneori râsul e singura armă pe care o avem. Dar cât timp putem rezista doar cu atât?