Soțul meu ascundea un secret: Datoriile fostei soții și începutul sfârșitului

— Nu pot să cred, Mihai! Cum ai putut să-mi faci asta? am țipat, cu mâinile tremurând, în timp ce țineam în mână extrasul de cont pe care îl găsisem întâmplător printre hârtiile lui. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de vocea mea, încărcată de furie și deznădejde.

Mihai, soțul meu de opt ani, stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. Doar tăcerea lui mi-a confirmat totul. Pe extras erau transferuri lunare către o anume „Irina Popescu”. Fosta lui soție.

— Nu e ceea ce crezi, a murmurat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi știut că nu are nicio scuză care să mă liniștească.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toți anii în care am crezut că suntem o echipă, că nu avem secrete, că ne putem baza unul pe celălalt… Toate discuțiile noastre despre sinceritate, despre cum trecutul trebuie lăsat în urmă. Și totuși, Mihai îi plătea datoriile Irinei, fără să-mi spună nimic.

— De cât timp faci asta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— De aproape un an, a recunoscut el, privind în altă parte. Irina a avut probleme… cu banca, cu ratele la apartament. Dacă nu o ajutam, rămânea pe drumuri. Și… și-ar fi pierdut și custodia lui Vlad.

Vlad. Băiatul lor, pe care Mihai îl vedea o dată la două săptămâni. Îl iubeam și eu, ca pe copilul meu, dar nu înțelegeam de ce Mihai a ales să mă mintă. De ce nu mi-a spus?

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O străină? De ce nu mi-ai spus?

— Am vrut să te protejez. Știam că te va durea, că vei crede că încă mai simt ceva pentru ea. Dar nu e așa, Ana. Am făcut-o doar pentru Vlad. Nu vreau să sufere copilul.

Am izbucnit în plâns. Nu mai știam ce să cred. Îmi era teamă că Mihai nu-mi spune tot adevărul. Poate că încă mai avea sentimente pentru Irina? Poate că familia noastră era doar o iluzie?

În zilele următoare, am început să mă îndoiesc de orice gest al lui Mihai. Îl urmăream cu privirea când vorbea la telefon, îi verificam mesajele, îi simțeam distanța. Între noi se așternuse o tăcere grea, apăsătoare. Mama mea, care locuia la două blocuri distanță, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat, Ana? Nu mai ești tu, mi-a spus într-o seară, când am mers la ea să-i duc niște medicamente.

— Mihai m-a mințit, mamă. Îi plătește datoriile fostei lui soții. De un an. Fără să-mi spună nimic.

Mama a oftat adânc. — Bărbații… Uneori cred că nu știu să fie sinceri. Dar trebuie să te gândești ce vrei tu, nu ce vrea el. Poți să-l ierți?

Nu știam. Îl iubeam pe Mihai, dar nu puteam să trec peste trădarea asta. În fiecare zi, mă întrebam dacă nu cumva eu sunt de vină, dacă nu am fost destul de bună, destul de înțelegătoare. Dar apoi îmi aminteam de toate momentele în care am fost acolo pentru el, de toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familia noastră.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la Irina, am încercat să vorbesc din nou cu Mihai.

— De ce nu ai avut încredere în mine? De ce ai ales să mă minți?

— Ana, nu a fost despre tine. A fost despre Vlad. Irina nu se descurcă singură, iar dacă nu o ajutam, Vlad ar fi avut de suferit. Nu vreau să-i stric copilăria. Știu că am greșit că nu ți-am spus, dar mi-a fost frică să nu mă judeci.

— Dar m-ai trădat, Mihai. Nu doar că ai ajutat-o pe Irina, dar ai făcut-o pe ascuns. Cum pot să mai am încredere în tine?

Mihai a tăcut. Am simțit că nu mai avem nimic de spus. În acea noapte, am dormit în camere separate. Pentru prima dată de când eram împreună, m-am simțit singură în propria mea casă.

Zilele au trecut greu. La serviciu, nu mă puteam concentra. Colega mea, Raluca, a observat că sunt abătută.

— Ana, ce s-a întâmplat? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul. Raluca m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi, și tatăl meu a făcut asta pentru fosta lui soție. Mama l-a iertat, dar nu a mai fost niciodată la fel între ei. Poate că ar trebui să-i ceri să fie sincer cu tine, orice ar fi. Fără secrete.

Seara, când Mihai a venit acasă, l-am așteptat în bucătărie.

— Vreau să știu tot. Fără minciuni. Fără jumătăți de adevăr. Dacă mai există ceva ce nu știu, spune-mi acum.

Mihai a oftat și mi-a povestit totul: cum Irina a pierdut locul de muncă, cum banca a amenințat-o cu executarea silită, cum Vlad plângea la telefon că nu vrea să se mute la bunici. Cum s-a simțit vinovat că nu poate face mai mult pentru fiul lui.

— Nu mai pot, Mihai. Nu pot să trăiesc cu frica asta, cu nesiguranța asta. Ori suntem o echipă, ori nu mai suntem deloc.

Am decis să luăm o pauză. Mihai s-a mutat temporar la sora lui, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. Au trecut săptămâni în care am încercat să-mi dau seama dacă pot să-l iert, dacă pot să reconstruiesc încrederea dintre noi.

Într-o duminică, Vlad a venit la mine și m-a îmbrățișat.

— Ana, tata e trist. Nu mai veniți la fotbal împreună?

Am simțit cum mi se rupe inima. Vlad nu avea nicio vină. Dar nici eu nu mai puteam să mă prefac că totul e bine.

După două luni, Mihai s-a întors acasă. Am stat amândoi la masa din bucătărie, acolo unde ne beam cafeaua în fiecare dimineață, și am vorbit deschis, pentru prima dată după mult timp.

— Ana, nu vreau să te pierd. Am greșit, dar vreau să repar tot ce am stricat. Putem să încercăm din nou?

Nu i-am răspuns imediat. Am privit pe geam, la copiii care se jucau în fața blocului, la lumina caldă a apusului. Poate că iertarea nu vine ușor. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știam că, dacă nu încercăm, nu vom ști niciodată dacă putem fi din nou fericiți.

Mă întreb: cât de mult putem ierta într-o relație? Unde tragem linia între loialitate față de familie și loialitate față de noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?