Dincolo de zâmbete: Povestea Anei între iluzii și adevăruri

— Ana, nu mai visa cu ochii deschiși! Viața nu e ca în filmele alea pe care le vezi tu la televizor! vocea mamei răsuna aspru în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care clocotea pe aragaz. Aveam șaisprezece ani și, în timp ce mă uitam pe geam la ploaia care bătea în sticlă, simțeam cum fiecare cuvânt al ei îmi strivește speranțele.

Tata plecase de acasă când aveam doisprezece ani. Nu a fost niciodată o despărțire clară, ci mai degrabă o evaporare lentă, ca și cum s-ar fi topit în aerul greu al apartamentului nostru din cartierul Militari. Mama nu vorbea despre el, iar eu nu aveam curaj să întreb. În schimb, mă refugiam în cărți și în visele mele naive despre o familie normală.

Într-o seară de toamnă, când frunzele se lipeau ude de trotuar, am auzit pentru prima dată adevărul care avea să-mi schimbe viața. Eram la masa din sufragerie, încercând să-mi fac temele la matematică, când mama a început să vorbească cu mătușa Ileana la telefon. Vocea ei era joasă, dar am prins câteva cuvinte: „Nu pot să-i spun Anei… dacă ar afla că nu e fiica lui Mihai…” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit din cameră tremurând, dar mama a închis repede telefonul și a zâmbit forțat: „Totul e bine, Ana. Du-te și culcă-te.”

Nopțile au devenit lungi și reci. M-am întrebat cine sunt cu adevărat, dacă tata nu era tatăl meu. M-am simțit trădată, furioasă, dar mai ales singură. La școală, colegii râdeau pe seama hainelor mele vechi și a faptului că nu aveam niciodată bani de excursii. Singura mea prietenă era Irina, care mă asculta fără să judece.

— Ana, nu contează cine ți-e tatăl. Tu ești tu! mi-a spus ea într-o pauză, când m-a găsit plângând în baie.

Dar pentru mine conta. Simțeam că toată viața mea e construită pe o minciună.

Anii au trecut greu. Am intrat la facultate la Litere, la București, și m-am mutat la cămin. Acolo l-am cunoscut pe Vlad. Era carismatic, avea un zâmbet care te făcea să uiți de toate grijile și promitea mereu că mă va face fericită. La început, m-am simțit în sfârșit văzută, iubită. Dar curând au apărut certurile. Vlad era gelos, posesiv, uneori ridica tonul sau trântea lucruri prin cameră. Mă acuza că îl mint, că nu-l iubesc destul.

— Ana, fără mine n-ai fi nimic! Cine te-ar mai suporta cu toate dramele tale? îmi spunea el după fiecare ceartă.

M-am agățat de el ca de un colac de salvare, crezând că dragostea lui mă va vindeca de golul din suflet. Dar nu făcea decât să-l adâncească. Într-o noapte, după ce m-a acuzat că l-am înșelat cu un coleg, m-a împins și am căzut peste masa din bucătărie. Am plâns toată noaptea, iar dimineața am plecat fără să mă uit înapoi.

M-am întors acasă la mama, dar nimic nu mai era ca înainte. Între timp, ea se recăsătorise cu un bărbat rece, domnul Petrescu, care nu mă suporta prin preajmă.

— Ești o povară pentru noi! Nu poți să-ți găsești și tu un serviciu? m-a întrebat el într-o seară, când am venit târziu de la un interviu ratat.

Am simțit că nu mai am niciun loc pe lume. Într-o zi, am găsit curajul să o întreb pe mama despre tata.

— Spune-mi adevărul! Cine e tatăl meu? am izbucnit printre lacrimi.

Mama a oftat adânc și mi-a povestit totul: „Tatăl tău biologic e un bărbat pe care l-am iubit înainte să-l cunosc pe Mihai. S-a speriat când a aflat că sunt însărcinată și a dispărut. Mihai te-a crescut ca pe fiica lui, dar n-a putut niciodată să treacă peste trădarea mea.”

Am simțit o furie oarbă, dar și o eliberare ciudată. În sfârșit știam cine sunt. Am început să-l caut pe adevăratul meu tată. După luni de încercări, l-am găsit pe Facebook: Alexandru Popa, profesor de istorie într-un orășel din Moldova. I-am scris un mesaj lung, tremurând de emoție.

Răspunsul lui a venit după câteva zile: „Ana, nu am fost niciodată pregătit să fiu tată, dar dacă vrei să ne cunoaștem, sunt aici.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Roman. Era un bărbat blând, cu ochi triști și mâini care tremurau ușor când își bea cafeaua.

— Îmi pare rău că nu am fost acolo pentru tine, Ana. Poate putem recupera ceva din timpul pierdut.

Nu a fost ușor să-l iert, dar am încercat. Am început să ne vedem din ce în ce mai des, să vorbim despre trecut și despre viitor. Pentru prima dată, am simțit că aparțin cuiva.

Între timp, am găsit un job la o librărie mică din centru. Nu era mult, dar era al meu. Am început să scriu povești inspirate din viața mea și să le public pe un blog anonim. Oamenii au început să-mi scrie că se regăsesc în rândurile mele, că nu sunt singuri în suferința lor.

Mama a venit într-o zi la librărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Ana, îmi pare rău pentru tot. Am greșit mult față de tine.

Am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Poate că nu vom fi niciodată o familie perfectă, dar măcar acum nu mai trăim în minciună.

Uneori mă întreb dacă fericirea există cu adevărat sau dacă e doar o iluzie după care alergăm toată viața. Dar știu sigur că adevărul doare mai puțin decât minciuna.

Oare câți dintre noi avem curajul să privim dincolo de aparențe și să ne acceptăm trecutul? Voi ce ați face dacă ați descoperi că viața voastră e construită pe un secret?