„Am simțit că ceva nu e în regulă, dar nu am avut curaj să întreb”: Povestea unei familii românești destrămate de tăceri

— Camelia, ai văzut unde mi-am pus portofelul? vocea lui Radu răsună din hol, cu o nerăbdare pe care o cunoșteam prea bine. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi amintesc dacă îl văzusem în dimineața aceea. Dar mintea mea era departe, prinsă într-un vârtej de gânduri care nu-mi dădeau pace de luni bune.

— Nu știu, Radu, poate e în dormitor, am răspuns încet, evitând să-l privesc în ochi. În ultima vreme, orice discuție banală părea să ascundă o tensiune invizibilă, ca o ață subțire pe care nu voiam s-o rup.

Nu știu când am început să simt că ceva nu e în regulă. Poate atunci când Radu a început să întârzie tot mai des la serviciu, sau când a început să-și verifice telefonul cu spatele la mine. Poate când, într-o seară, am găsit o eșarfă străină în mașina lui și mi-a spus, fără să clipească, că e a colegei lui, Sorina, care uitase lucruri peste tot. Am râs atunci, dar râsul meu era gol.

În fiecare zi, mă trezeam cu un nod în stomac. Îmi făceam cafeaua, îi pregăteam pachetul pentru serviciu, îi aranjam cravata, iar el mă săruta pe frunte, absent. Fetița noastră, Ilinca, mă întreba mereu de ce tata nu mai vine la serile de povești. Îi spuneam că e ocupat, că muncește mult pentru noi, dar mă simțeam vinovată de fiecare dată când mințeam.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri cu furie, am găsit curajul să-l întreb:

— Radu, e ceva ce ar trebui să știu?

S-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut. A oftat, și-a trecut mâna prin păr și a spus:

— Camelia, nu mai începe. Sunt obosit, am avut o zi grea.

M-am retras în dormitor, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu era prima dată când încercam să deschid subiectul, dar mereu mă loveam de același zid. Mama mea îmi spunea mereu: „Nu scormoni, Camelia, că răul iese la suprafață dacă-l cauți.” Dar eu nu mai puteam trăi cu incertitudinea.

Într-o zi, la școală, Ilinca a venit acasă plângând. O colegă îi spusese că a văzut-o pe mama ei cu un alt bărbat. Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să o liniștesc, dar în mintea mea s-a aprins un bec: dacă și copilul simte că ceva nu e în regulă, cât mai pot să ascund adevărul?

Am început să-l urmăresc pe Radu. Nu-mi place să recunosc asta, dar disperarea te împinge la gesturi pe care nu le-ai fi crezut posibile. Într-o după-amiază, l-am văzut ieșind dintr-un bloc vechi din cartierul Militari, ținându-se de mână cu Sorina. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să țip, să alerg la el, dar am rămas în mașină, paralizată.

Când a venit acasă, l-am așteptat în bucătărie. Ilinca dormea, iar eu aveam în față o ceașcă de ceai rece.

— Radu, trebuie să vorbim. Știu totul.

A tăcut. Apoi a oftat și a spus:

— Camelia, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Eu și Sorina… ne iubim. Nu a fost planificat, dar s-a întâmplat. Îmi pare rău.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să-l urăsc, dar nu puteam. Îl iubeam încă, cu toată ființa mea. Dar nu mai era nimic de făcut. Am plâns toată noaptea, iar dimineața am început să împachetez lucrurile lui.

Mama a venit a doua zi, când a aflat. M-a certat că nu am fost mai atentă, că nu am știut să-mi țin bărbatul acasă. Tata a tăcut, dar privirea lui era plină de milă. Vecinele șușoteau pe la colțuri, iar Ilinca mă întreba în fiecare seară când vine tata acasă.

Au urmat luni de coșmar. Radu s-a mutat cu Sorina, iar eu am rămas singură cu Ilinca și cu o grămadă de întrebări fără răspuns. Am încercat să-mi găsesc un rost, să mă angajez din nou la bibliotecă, să mă ocup de copil, dar golul din suflet nu se umplea cu nimic.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu Sorina. Era cu Radu, râdeau ca doi adolescenți. M-a privit cu milă și mi-a spus:

— Camelia, îmi pare rău. Nu am vrut să-ți fac rău.

Am simțit că-mi pierd echilibrul. Am plecat fără să spun nimic. Seara, Ilinca mi-a adus un desen: era ea, eu și Radu, ținându-ne de mână. Am plâns din nou, dar de data asta nu de durere, ci de neputință.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare, dar am învățat să trăiesc cu rana asta. Am învățat că uneori, oricât ai vrea să salvezi ceva, nu depinde doar de tine. Am învățat să mă ridic, să merg mai departe pentru Ilinca, chiar dacă uneori mă simt goală pe dinăuntru.

Mă întreb adesea: dacă aș fi avut curajul să întreb mai devreme, să nu mă prefac că totul e bine, s-ar fi schimbat ceva? Sau unele povești sunt sortite să se termine, oricât ne-am agăța de ele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?