„Mama, încă nu e curat!” – Cum reproșurile nerostite și războaiele tăcute din casă mi-au destrămat familia

„Mama, încă nu e curat aici!” – vocea Ioanei, nora mea, răsună ascuțit în bucătăria care altădată era a mea. Mă opresc din frecat podeaua, cu mâinile înroșite de la detergentul ieftin, și mă uit la ea. Are doar douăzeci și șapte de ani, dar tonul ei e de parcă ar fi stăpâna unui conac, nu a unui apartament cu două camere din cartierul Titan. Mă mușc de limbă să nu răspund, să nu-i spun că am crescut trei copii singură, că am muncit la două slujbe, că am trecut printr-o revoluție și am văzut oameni murind pe stradă, dar nu, nu spun nimic. Doar mă ridic încet, cu genunchii scârțâind, și iau mopul să mai trec o dată pe sub masă.

Așa începe fiecare zi de când m-am mutat la Radu, fiul meu cel mic. După ce soțul meu, Ilie, a murit, casa noastră din Berceni a devenit prea mare și prea goală. Radu și Ioana m-au chemat la ei, „să nu fiu singură”, au zis. Dar adevărul e că Ioana avea nevoie de cineva să stea cu fetița lor, Daria, și să facă ordine, pentru că ea lucrează de acasă și „nu are timp de prostii”.

La început am crezut că e doar o perioadă grea, că ne vom obișnui unii cu alții. Dar fiecare zi a adus o nouă tăcere, o nouă privire aruncată peste umăr, o nouă ușă trântită. Radu nu zice nimic, doar oftează când Ioana ridică vocea sau când Daria plânge și eu nu știu cum s-o liniștesc. Seara, când mă retrag în camera mea mică, cu mobila veche adusă din casa noastră, mă simt ca o chiriașă în propria familie.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, am auzit-o pe Ioana vorbind la telefon cu mama ei: „Nu mai pot cu mama lui Radu, nu face nimic cum trebuie. Azi a ars supa, iar Daria a venit cu noroi pe papuci în sufragerie. Parcă nu înțelege că nu mai suntem la țară!” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu i-am spus niciodată Ioanei că am crescut la sat, că am mers desculță prin noroi și am dormit pe saltea de paie. M-am rușinat mereu de rădăcinile mele, dar acum, când le aud rostite ca o insultă, mă doare mai tare ca oricând.

Într-o duminică, când Radu a venit la mine în cameră, l-am întrebat încet: „Radule, tu chiar crezi că nu mă descurc? Că nu sunt bună de nimic?” S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ca ai tatălui său, și a zis: „Mamă, nu e vorba de asta… Ioana e stresată, are mult de muncă, și… poate că ar trebui să mai lași și tu de la tine.”

M-am simțit ca și cum aș fi primit o palmă. Eu să las de la mine? Eu, care am renunțat la tot pentru ei? Am tăcut, dar în noaptea aceea n-am putut dormi. Am stat pe marginea patului, cu poza lui Ilie în mână, și am plâns încet, să nu mă audă nimeni.

A doua zi, când Daria a venit la mine cu o carte, am simțit pentru prima dată că poate nu sunt chiar invizibilă. „Buni, citești cu mine?” m-a întrebat cu ochii mari. Am citit împreună până a adormit cu capul pe genunchii mei. În clipa aceea, am simțit că mai am un rost.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o seară, Ioana a venit val-vârtej în bucătărie: „Viorica, iar ai lăsat firimituri pe masă! Ți-am spus de o sută de ori!” Am încercat să-i explic că Daria a mâncat acolo, dar nu m-a ascultat. Radu a intrat și el, dar n-a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el.

În acea noapte, am decis să plec. Am împachetat câteva haine și am lăsat un bilet pe masă: „Nu vreau să vă mai fiu povară. Vă iubesc. Mama.” Am mers la sora mea, Maria, care locuiește la marginea orașului. M-a primit cu brațele deschise, dar am văzut în ochii ei aceeași teamă: „Viorico, nu te întoarce la ei dacă nu te vor.”

Au trecut două săptămâni până când Radu m-a sunat. „Mamă, te rog, întoarce-te. Daria plânge după tine. Ioana… Ioana regretă.” Dar eu nu mai eram sigură că vreau să mă întorc. Pentru prima dată în viață, mă gândeam la mine.

Într-o zi, Daria a venit cu Radu să mă vadă. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: „Buni, te rog să vii acasă.” Am simțit că inima mi se rupe în două. Am mers cu ei, dar am pus o condiție: „Vreau să fiu respectată. Nu mai sunt servitoarea nimănui.” Ioana a dat din cap, dar nu știu dacă m-a crezut.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă mă lupt cu tăcerile din casă. Încerc să vorbesc mai deschis, să nu mai las reproșurile să se adune ca praful sub covor. Dar uneori mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza lucrurilor nespuse? Oare cât de mult rău poate face tăcerea? Poate că ar trebui să avem curajul să spunem ce simțim, înainte ca totul să fie prea târziu.