Lacrimi în Drumul Taberei, orgoliu în Primăverii: Mama nu l-a acceptat niciodată pe Radu

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Ana! Ai avut totul la picioare și ai ales să trăiești ca o săracă! Vocea mamei mele, Ecaterina, răsuna în apartamentul nostru micuț din Drumul Taberei, printre jucăriile împrăștiate ale Ilincăi și mirosul de supă de pui care abia fierbea pe aragazul vechi. Radu, soțul meu, stătea în bucătărie, cu spatele la noi, prefăcându-se că spală vasele, dar știam că fiecare cuvânt al mamei îl lovea ca un pumn în stomac.

— Mamă, nu e vorba despre bani, am încercat să-i spun, dar deja lacrimile îmi curgeau pe obraji. E vorba despre familie, despre Ilinca, despre noi…

— Familie? Familia nu înseamnă să te chinui, Ana! Familia înseamnă să-i oferi copilului tău tot ce-i mai bun! Să nu-i lipsească nimic! Să nu ajungă să poarte haine second-hand și să mănânce ciorbă de două ori pe zi! Ai uitat cum am crescut eu? Ai uitat vacanțele la Sinaia, hainele de la Paris, pianul din sufragerie?

Am simțit cum mă sufoc. Nu, nu uitasem. Dar nici nu-mi doream să trăiesc viața aceea rece, plină de aparențe, în care fiecare zâmbet era un troc și fiecare gest de afecțiune, o monedă de schimb. Radu a venit lângă mine și mi-a luat mâna. Mâinile lui muncite, cu pielea crăpată de la atâtea ore de lucru pe șantier, erau singura mea ancoră.

— Doamnă Ecaterina, a spus el cu voce joasă, dar fermă, nu vă cerem nimic. Doar să ne respectați alegerile. Ilinca are nevoie de liniște, nu de certuri.

Mama l-a privit cu dispreț, ca și cum ar fi fost un străin care tocmai îi murdărise covorul persan din Primăverii. — Dacă ai fi fost bărbat adevărat, nu și-ar fi dus fata viața printre gândaci și vecini care urlă la televizor până la miezul nopții!

Am simțit cum mă rupe în două. Între femeia care voia să-și protejeze soțul și mama care încă mai spera să mă vadă „realizată”.

După ce a plecat, am rămas cu Radu pe canapea, în liniștea grea, spartă doar de râsul Ilincăi care se juca cu o păpușă stricată. — Nu mai pot, Radu. Nu mai pot să mă lupt cu ea. Parcă tot ce fac e greșit.

El m-a strâns în brațe. — Ana, tu ești totul pentru mine și pentru Ilinca. Nu contează ce spune mama ta. Noi știm cine suntem.

Dar nu era atât de simplu. În fiecare zi, când mergeam cu Ilinca la terapie, vedeam privirile celorlalți părinți. Unii mă compătimeau, alții mă judecau. „Săraca, uite ce viață are, cu un copil special și un soț care abia aduce bani acasă.”

Într-o zi, la grădiniță, o altă mamă, Mirela, mi-a spus pe un ton fals-îngrijorat: — Ana, nu te-ai gândit să o duci pe Ilinca la o școală privată? Poate acolo ar avea mai multe șanse… Știu că nu e ușor, dar poate mama ta ar putea să vă ajute, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu, nu voiam ajutorul mamei. Nu voiam să-i datorez nimic. Dar, uneori, când Ilinca avea crize și nu știam cum să o liniștesc, când Radu venea acasă obosit și cu mâinile pline de praf, mă întrebam dacă nu cumva mama avea dreptate. Dacă nu cumva am condamnat-o pe Ilinca la o viață de lipsuri doar pentru că am vrut să fiu liberă.

Într-o seară, când Ilinca adormise, am început să plâng în hohote. Radu m-a găsit în baie, cu fața în palme. — Ana, ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Radu. Nu mai pot să fiu între două lumi. Mama mă vrea altfel, tu mă vrei aici, Ilinca are nevoie de mine… Simt că mă rup în bucăți.

El s-a așezat lângă mine pe gresia rece. — Hai să fugim. Să plecăm undeva unde nu ne știe nimeni. Să fim doar noi trei.

Am râs printre lacrimi. — Și unde să mergem, Radu? Cine ne-ar primi?

— Poate nu avem bani, Ana, dar avem dragoste. Și asta nu ne-o poate lua nimeni.

Dar a doua zi, mama a venit din nou. De data asta, cu un plic gros. — Ia-i, Ana. Pentru Ilinca. Să nu mai spună lumea că nu ai grijă de copilul tău.

Am refuzat. Am simțit că, dacă accept, pierd tot ce am construit cu Radu. Dar mama nu s-a lăsat. — O să regreți, Ana. O să vezi că dragostea nu ține de foame.

Au trecut ani. Ilinca a crescut, a început să vorbească mai bine, să râdă mai mult. Radu a prins un job mai bun, iar eu am început să lucrez de acasă, făcând traduceri. Dar mama nu a venit niciodată la ziua Ilincăi. Nu a întrebat niciodată cum se simte. Pentru ea, eram tot „fata care a ales sărăcia”.

Uneori, când mă uit la pozele din copilărie, cu mine în rochii scumpe și mama zâmbind larg, mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva Ilinca ar fi avut o viață mai ușoară dacă aș fi acceptat ajutorul mamei. Dar apoi o văd pe Ilinca alergând prin parc, râzând cu Radu, și știu că am ales cu inima.

Oare cât de mult contează banii, când sufletul ți-e gol? Și cât de mult trebuie să suferim pentru a fi acceptați de cei care ar trebui să ne iubească necondiționat?