Când mama-soacră decide pentru noi: Povestea unei familii la răscruce

— Nu, nu se poate! Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc cu toată presiunea asta pe umeri! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine prăjită. Era trecut de ora 22, iar eu mă uitam la el cu ochii înlăcrimați, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Vlad, nu vreau să-l dăm afară pe Radu, dar nici nu pot să mai suport privirile mamei tale, telefoanele ei zilnice, reproșurile că nu suntem destul de buni, că nu avem inimă… — am șoptit, simțind cum mi se strânge pieptul.

Totul a început cu două luni în urmă, într-o duminică obișnuită, când mama-soacră, doamna Mariana, a venit la noi cu o pungă de plăcinte și cu o hotărâre de neclintit. „Radu nu se mai descurcă singur. E fratele vostru, trebuie să-l ajutați! Să stea la voi până își găsește un rost.”

Radu, fratele mai mic al lui Vlad, avea 28 de ani, dar părea să fi rămas blocat undeva între adolescență și maturitate. Schimba joburi, nu reușea să-și găsească locul, iar mama lui îl proteja cu o dragoste sufocantă. Noi, abia mutați într-un apartament cu două camere, încercam să ne construim viața de cuplu. Dar Mariana nu a acceptat niciun refuz. „Așa se face în familie!” — repeta ea, cu vocea ei tăioasă.

Primele săptămâni au fost un haos. Radu venea târziu acasă, lăsa vasele nespălate, aducea prieteni fără să ne întrebe. Eu mă simțeam invadată, Vlad era prins la mijloc, iar mama-soacră suna zilnic să verifice dacă „totul e în regulă”.

— Simona, să nu-l superi pe Radu, că e sensibil. Să-i faci și lui micul dejun, că nu știe să-și gătească. Și să nu-i spui nimic de joburi, îl stresează! — îmi dicta Mariana la telefon, de parcă eram menajera familiei.

Într-o seară, după ce Radu a venit acasă beat și a spart o cană, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu e casa noastră, e casa lui Radu și a mamei tale! Eu nu mai exist aici!

Vlad m-a privit lung, cu ochii lui obosiți. — Știu, Simona. Dar dacă îi spunem mamei că nu mai merge, o să facă scandal. O să spună că suntem nerecunoscători, că nu ne pasă de familie…

— Dar de noi cine are grijă? — am întrebat, cu vocea tremurândă.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Radu. — Radu, poate ar fi bine să te gândești să-ți cauți o chirie. Noi avem nevoie de spațiu, de intimitate…

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. — Așa v-a zis mama? Că vreți să mă dați afară?

— Nu, Radu, nu e vorba de asta. E vorba de noi, de cuplul nostru. Avem nevoie de liniște.

A doua zi, Mariana a venit la noi, furioasă. — Cum puteți să faceți așa ceva? Radu e fratele vostru! Dacă nu-l ajutați voi, cine să-l ajute? Asta e familia în ziua de azi? Egoism și nepăsare?

Am simțit cum mă sufoc. Vlad încerca să-i explice, dar ea nu voia să audă. — Simona, tu l-ai schimbat pe Vlad! El nu era așa înainte!

M-am simțit vinovată, rușinată, dar și furioasă. De ce trebuia să port eu povara unei familii care nu era a mea? De ce trebuia să-mi sacrific liniștea pentru cineva care nici măcar nu încerca să se schimbe?

Au urmat zile tensionate. Vlad și cu mine nu mai vorbeam decât despre asta. Radu era tot mai absent, iar Mariana tot mai insistentă. Într-o seară, Vlad a venit acasă și mi-a spus:

— Am vorbit cu Radu. I-am spus că trebuie să plece. S-a supărat, dar nu avem altă soluție. Mama nu-mi mai vorbește.

Am plâns amândoi. Nu pentru că ne părea rău pentru Radu, ci pentru că simțeam că pierdem ceva din noi, din familia noastră. Dar știam că dacă nu punem limite acum, nu vom mai avea niciodată liniște.

Radu a plecat după o săptămână. Mariana nu ne-a mai căutat o lună întreagă. Casa era din nou a noastră, dar liniștea era amară. Vlad era abătut, eu mă simțeam vinovată. Dar, încet-încet, am început să ne regăsim.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea noastră? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți și când avem voie să spunem „nu”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?