Sub același acoperiș: Vara în care am pierdut-o pe Ana

— Ana, unde ai fost până la ora asta? Am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund panica sub un ton autoritar. Era trecut de miezul nopții, iar ea tocmai intrase pe ușă, cu ochii roșii și obrajii umezi. S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină, apoi a trecut pe lângă mine fără să spună nimic, trântind ușa camerei.

Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se prăbușește lumea. Soțul meu, Mircea, s-a ridicat din fotoliu și m-a privit neputincios. „Las-o, Vesna, e adolescentă. O să-i treacă.” Dar eu știam că nu era doar o toană. În ultimele luni, Ana se schimbase. Nu mai era fata veselă care îmi povestea totul. Acum era mereu absentă, cu privirea pierdută și cu răspunsuri monosilabice.

În acea vară, am crezut că totul va fi mai bine. Am plecat la țară, la bunici, sperând că aerul curat și liniștea satului o vor ajuta să-și revină. Dar Ana părea și mai retrasă. Stătea ore întregi în cameră sau pleca singură pe câmpuri, fără să spună unde merge. Într-o zi, am găsit sub patul ei un carnețel plin cu desene întunecate și versuri triste. M-am speriat. Am încercat să vorbesc cu ea.

— Ana, vrei să stăm puțin de vorbă?

— Nu acum, mamă. Sunt obosită.

— Te rog… Mi-e dor de tine. Parcă nu te mai recunosc.

S-a uitat la mine cu ochii mari, plini de lacrimi nespuse.

— Poate că nici nu m-ai cunoscut vreodată.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit că am eșuat ca mamă. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea severă? Prea ocupată cu serviciul? Prea preocupată de problemele mele cu Mircea?

Într-o seară, am auzit-o plângând în camera ei. Am vrut să intru, dar Mircea m-a oprit.

— Las-o să-și revină singură. Nu poți controla totul.

Dar nu puteam sta deoparte. Am intrat încet și am găsit-o ghemuită pe pat, cu fața în pernă.

— Ana… te rog… spune-mi ce te doare.

— Nu pot… Nu mă înțelegi… Nimeni nu mă înțelege!

Am simțit cum mi se rupe inima. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Lasă-mă! Vreau să fiu singură!

Am ieșit plângând din cameră. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am ridicat tonul la ea, când i-am spus că exagerează sau că nu are motive să fie tristă. Mi-am dat seama cât de puțin știam despre lumea ei interioară.

A doua zi dimineață, Ana dispăruse. Am găsit doar un bilet: „Nu mă căutați. Am nevoie să respir.”

Am intrat în panică. Am sunat la poliție, la prieteni, la rude. Mircea încerca să mă liniștească, dar era la fel de speriat ca mine. Au trecut ore întregi până când am primit un telefon de la vecina din sat: Ana era la marginea pădurii, stând pe o buturugă și privind în gol.

Am alergat până acolo cu sufletul la gură. Când m-a văzut, a început să plângă în hohote.

— Mamă… îmi pare rău… Nu știu ce e cu mine…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci mi-a spus totul: despre anxietatea care o sufoca, despre presiunea de a fi „perfectă”, despre sentimentul că nu se potrivește nicăieri. Despre colegii care râdeau de ea pentru că era „prea tăcută”, despre frica de a nu mă dezamăgi.

Am ascultat-o fără să o întrerup. Pentru prima dată, am văzut-o cu adevărat.

După acea zi, am început să mergem împreună la psihologul din orașul vecin. A fost greu — pentru ea să vorbească deschis, pentru mine să accept că nu pot rezolva totul cu dragoste și reguli stricte. Dar încet-încet, Ana a început să zâmbească din nou. Relația noastră s-a schimbat: am învățat să ascult fără să judec și să-i respect spațiul.

Acum, când mă uit la ea cum citește pe bancă sub nucul bătrân din curte, mă întreb: câți dintre noi credem că ne cunoaștem copiii doar pentru că locuim sub același acoperiș? Cât de des uităm să-i întrebăm ce simt cu adevărat?

Poate că nu există rețete pentru a fi părinte bun — doar curajul de a recunoaște când greșim și dorința de a ne apropia din nou. Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți copilul chiar sub ochii voștri?