Lacrimi la nunta fiului meu: Povestea unei mame între prejudecăți și iubire

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, în timp ce el își aranja reverul sacoului, cu un zâmbet larg pe față. În jurul nostru, casa era plină de râsete, parfum de flori și clinchet de pahare, dar în inima mea era o furtună.

— Mamă, te rog, nu începe acum, mi-a spus el, evitându-mi privirea. — E ziua mea, nu vreau să ne certăm.

M-am uitat la el, la băiatul meu, Vlad, care astăzi devenea bărbat în fața tuturor. Îl crescusem singură, după ce tatăl lui, Doru, ne părăsise când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit din greu, am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele pentru ca el să aibă o viață mai bună. Și acum, când ar fi trebuit să fiu mândră, simțeam că totul se prăbușește.

Nu era vorba despre nuntă, ci despre ea — despre Irina. O fată simplă, de la țară, cu părinți modești, fără studii, fără ambiții, după părerea mea. Eu visam la altceva pentru Vlad: o fată ca Ana, colega lui de facultate, elegantă, educată, cu familie bună. Dar Vlad a ales-o pe Irina. Și eu nu puteam accepta asta.

— Vlad, nu vezi că nu e pentru tine? am încercat din nou, cu voce joasă, să nu ne audă invitații. — Nu vă potriviți. O să regreți, crede-mă.

El a oftat, s-a apropiat și mi-a luat mâinile în ale lui. — Mamă, Irina mă iubește. Și eu o iubesc. Nu contează de unde vine, contează cine este.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă uitam la el și vedeam copilul pe care l-am ținut de mână în prima zi de școală, adolescentul care venea acasă cu ochii în lacrimi după prima dezamăgire în dragoste. Acum era bărbat, dar pentru mine tot copilul meu rămânea.

Ziua a trecut ca prin ceață. Am zâmbit mecanic la poze, am primit felicitări, am dansat valsul mamei cu fiul, dar în sufletul meu era doar amărăciune. La masă, rudele șușoteau:

— Ai văzut ce rochie are mireasa? Parcă e luată de la second-hand…

— Și părinții ei… nici nu știu să țină furculița…

Mă simțeam rușinată, de parcă toată lumea ar fi știut că eu nu am vrut această nuntă. Sora mea, Mariana, s-a aplecat spre mine:

— Liniștește-te, Sorina. Dacă Vlad e fericit, lasă-i în pace. Nu poți trăi viața în locul lui.

Am oftat, dar nu puteam să mă liniștesc. Seara, după petrecere, am rămas singură în bucătărie, cu o cană de ceai în mâini. Ușa s-a deschis încet și a intrat Irina. Avea ochii roșii de la plâns.

— Doamnă Sorina… pot să vă spun ceva?

Am ridicat privirea, surprinsă. Irina a venit timidă, s-a așezat pe un scaun și a început să-și frământe mâinile.

— Știu că nu mă vreți în familia dumneavoastră. Știu că nu sunt ce ați visat pentru Vlad. Dar îl iubesc. Și aș face orice pentru el. Nu vreau să vă iau băiatul, vreau doar să fiu parte din viața lui… și a dumneavoastră, dacă mă lăsați.

M-am uitat la ea. Era sinceră. Nu avea nimic din aroganța pe care o vedeam la alte fete. Doar teamă și dorința de a fi acceptată.

— Irina, am spus încet, nu e ușor să fii mamă singură. Am vrut tot ce e mai bun pentru Vlad. Poate am greșit… poate am fost prea dură.

Ea a zâmbit timid. — Nu sunteți rea, doar speriată să nu-l pierdeți. Dar eu nu vreau să-l iau de lângă dumneavoastră.

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată ura, toată frica, toate prejudecățile s-au topit într-o lacrimă care mi-a curs pe obraz. Am întins mâna și i-am atins-o pe a ei.

— Să nu-l rănești niciodată, Irina. E tot ce am.

Ea a dat din cap, cu ochii în lacrimi. — Niciodată.

A doua zi, Vlad a venit la mine, îngrijorat.

— Mamă, dacă nu poți să o accepți pe Irina, spune-mi acum. Nu vreau să trăim cu resentimente.

L-am privit lung. Am văzut în ochii lui aceeași determinare pe care o aveam și eu când eram tânără. Am oftat și i-am zâmbit.

— Vlad, dacă tu ești fericit, și eu voi încerca să fiu. Poate nu e ușor, dar vreau să văd cu ochii mei cine e Irina, nu doar să-mi imaginez.

Au trecut luni de atunci. Am descoperit că Irina e muncitoare, blândă și că îl iubește pe Vlad cu o sinceritate pe care rar o vezi. Am început să o ajut, să-i arăt rețetele mele, să râdem împreună. Am învățat să o cunosc și să o accept.

Acum, când mă uit la ei, văd că fericirea nu are nevoie de diplome sau de haine scumpe. Are nevoie de iubire și de curajul de a lăsa prejudecățile la ușă.

Mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm orbiți de așteptări și uităm să vedem oamenii așa cum sunt? Oare câte familii se destramă din cauza orgoliului și a fricii de necunoscut? Poate că adevărata iubire începe atunci când învățăm să acceptăm, nu să controlăm.