Niciodată n-am apucat să-i spun mamei că sunt însărcinată: Poveste despre familie, secrete și moștenire

— Ioana, nu mai plânge, te rog! vocea mamei răsuna spart, ca și cum ar fi venit de foarte departe, deși stătea la nici doi metri de mine, în sufrageria noastră sufocată de mirosul de tămâie și flori ofilite. Tata era întins în sicriu, iar eu nu mai știam dacă lacrimile mele sunt pentru el sau pentru tot ce urma să pierdem odată cu el.

— Nu pot, mamă, nu pot… am șoptit, dar ea deja se întorsese spre mătușa Lenuța, să discute despre colivă și pomeni, ca și cum organizarea ar fi putut să-i țină mintea ocupată și inima departe de durere.

În ziua aceea, am simțit că nu mai am loc în propria mea familie. Fratele meu, Cătălin, se închisese în camera lui, iar eu, cu palma pe burtă, încercam să-mi adun curajul să-i spun mamei că sunt însărcinată. Dar de fiecare dată când mă uitam la ea, vedeam doar o femeie frântă, cu ochii roșii și obrajii trași, care nu mai avea loc pentru încă o veste, fie ea bună sau rea.

Tata fusese stâlpul nostru. El ne împăca, el ne făcea să râdem la masă, el găsea mereu o soluție când banii nu ajungeau sau când Cătălin venea acasă cu note proaste. Acum, fără el, casa noastră era doar o cutie mare, plină de ecouri și reproșuri nespuse.

— Ioana, trebuie să te gândești la viitor, mi-a zis mama într-o seară, după ce rudele au plecat și am rămas doar noi două. — Să-ți găsești un serviciu serios, să nu mai visezi la prostii. Tata nu mai e să te țină în puf.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu deja aveam un viitor în mine, dar nu puteam să-i spun. Nu după ce, cu câteva luni înainte, mă certase că mă văzuse cu Vlad, băiatul de la blocul vecin, pe care-l considera „un pierde-vară”.

— O să mă descurc, mamă, am zis, evitându-i privirea.

— Să nu faci vreo prostie, Ioana! Nu vreau să aud de rușine pe capul nostru, ai înțeles?

Am dat din cap, deși simțeam că mă sufoc. În noaptea aceea, am plâns în pernă, cu palma pe burtă, rugându-mă să găsesc curajul să-i spun. Dar zilele au trecut, iar între mine și mama s-a așternut o tăcere grea, plină de suspiciuni și neînțelegeri.

Cătălin a început să lipsească de acasă. Venea târziu, uneori beat, alteori cu ochii roșii de la plâns. Mama îl certa, dar nu reușea decât să-l îndepărteze și mai mult. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să țin familia pe linia de plutire, deși simțeam că mă scufund și eu.

Într-o seară, când Vlad m-a sunat să mă întrebe dacă am spus acasă despre copil, am izbucnit:

— Nu pot, Vlad! Nu vezi cum e mama? O să creadă că am făcut-o intenționat, că vreau să-i stric viața acum, când abia se ține pe picioare!

— Ioana, nu poți ascunde la nesfârșit. O să se afle oricum. Și eu vreau să fiu acolo, să te ajut. Nu mai pot să stau pe margine!

Am închis telefonul și am simțit cum mă prăbușesc. Mă simțeam singură, prinsă între datoria față de mama și dragostea pentru copilul meu nenăscut.

Apoi au început discuțiile despre moștenire. Mătușa Lenuța și unchiul Gică au venit să „ajute”, dar de fapt voiau să știe ce se va întâmpla cu apartamentul. Mama era tot mai nervoasă, iar eu simțeam că nu mai am loc nici măcar în casa copilăriei mele.

— Să nu te gândești că o să rămâi aici cu Vlad și cu copilul! a țipat mama într-o zi, după ce găsise o scrisoare de la Vlad în buzunarul hainei mele. — Nu vreau să aud de nepoți făcuți pe ascuns! Tata s-ar răsuci în mormânt!

Atunci am izbucnit și eu:

— Poate dacă ai fi fost mai atentă la mine, ai fi știut că am nevoie de tine! Dar tu ai fost mereu ocupată cu ce zic rudele, cu ce o să spună lumea!

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Cătălin a încercat să ne despartă, dar mama a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură, cu inima ciuruită.

Zilele au trecut, iar eu m-am mutat la Vlad, într-o garsonieră mică, dar primitoare. Mama nu mi-a mai vorbit. Nici la telefon nu răspundea. Cătălin venea din când în când să-mi aducă vești, dar mereu era grăbit, mereu cu ochii în pământ.

Când am născut-o pe Maria, am plâns de fericire și de durere. Mi-am dorit atât de mult ca mama să fie acolo, să-și țină nepoata în brațe, să mă ierte și să mă înțeleagă. Dar ea nu a venit. Nici măcar când i-am trimis o poză cu fetița, nu a răspuns.

Au trecut luni. Am încercat de nenumărate ori să o caut, să-i spun cât de mult mi-e dor de ea, cât de mult aș vrea să fim din nou o familie. Dar zidul dintre noi părea de netrecut.

Într-o zi, Cătălin m-a sunat plângând:

— Ioana, vino repede… mama e la spital. A făcut un infarct.

Am alergat cât am putut de repede, cu Maria în brațe. Când am ajuns, mama era pe patul de spital, palidă și slăbită. M-a privit cu ochii plini de lacrimi.

— Ioana… iartă-mă… n-am știut cum să fiu mamă fără tata… mi-a șoptit.

Am plâns amândouă, ținându-ne de mână. I-am pus Maria în brațe, iar ea a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Dar bucuria a fost scurtă. Mama s-a stins la câteva zile după aceea, fără să apucăm să vorbim despre tot ce ne apăsa. N-am apucat să-i spun cât de mult o iubesc, cât de mult mi-a lipsit. N-am apucat să-i spun că Maria a fost lumina mea în întuneric.

Acum, când privesc la fetița mea, mă întreb: de ce ne e atât de greu să ne spunem adevărul? De ce lăsăm tăcerile și orgoliile să ne despartă, când viața e atât de scurtă? Poate că, dacă aș fi avut curajul să-i spun mamei mai devreme, am fi avut timp să fim din nou o familie. Voi ce ați fi făcut în locul meu?