„Nu mai pot, mamă!” – O poveste despre sacrificiu, epuizare și curajul de a pleca

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în gând, în timp ce telefonul vibra insistent pe noptieră. Era ora 6:30 dimineața și, deși afară abia se crăpa de ziuă, vocea soacrei mele răsuna deja în difuzor: „Irina, încă dormi? Ar trebui să-i faci micul dejun lui Radu! El merge la muncă, nu ca tine!”

Am închis ochii, încercând să-mi adun puterile. Radu, soțul meu, dormea dus lângă mine, sforăind liniștit, fără nicio grijă. De când ne-am mutat împreună, totul a căzut pe umerii mei: curățenie, gătit, cumpărături, facturi, programări la doctor pentru copil, și, desigur, să răspund la fiecare telefon al soacrei. Mă simțeam ca o menajeră în propria casă, nu ca o soție iubită.

M-am ridicat încet din pat, cu ochii umflați de oboseală și sufletul greu. Pe hol, am dat peste Maria, fetița noastră de șase ani, care mă privea cu ochii mari și triști.
— Mami, iar ai plâns?

Am zâmbit forțat și am mângâiat-o pe cap.
— Nu, iubita mea, doar sunt puțin obosită.

În bucătărie, am început să pregătesc cafeaua și sandvișurile pentru Radu. În timp ce untul se întindea greu pe pâine, gândurile mi se învârteau haotic: „Când am ajuns aici? Când am devenit invizibilă pentru omul pe care l-am iubit?”

Radu a apărut în pijama, cu telefonul în mână, fără să mă salute.
— Ai pus și șunca aia pe care am cumpărat-o ieri? — a întrebat, fără să ridice privirea din ecran.

— Da, Radu, e acolo. Vrei și cafea?

— Normal! Și vezi că azi trebuie să mergi la mama să-i duci medicamentele. Știi că nu poate merge singură la farmacie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când trebuia să-i fac soacrei comisioane. M-am uitat la Maria, care își făcea ghiozdanul singură, și mi-am dat seama că nici nu apucasem să-i pun pachet pentru școală.

— Radu, poate azi te duci tu la mama ta. Eu trebuie să ajung la serviciu, am o ședință importantă.

A ridicat din sprâncene, mirat de îndrăzneala mea.
— Ce serviciu? Oricum nu câștigi mare lucru acolo. Mama are nevoie de tine, nu de mine.

M-am simțit mică, inutilă, ca și cum tot ce făceam nu conta. Am tăcut. Nu mai aveam putere să mă cert.

La prânz, la birou, colega mea, Alina, m-a întrebat:
— Irina, ești bine? Pari tot mai obosită în ultima vreme.

Am zâmbit trist și am dat din umeri. Cine să mă înțeleagă? Toată lumea crede că dacă ai familie și casă, ești fericită. Nimeni nu vede cât de greu e să fii tot timpul „cea care rezolvă”.

Seara, când am ajuns acasă, Radu era pe canapea, cu ochii în televizor. Maria își făcea temele singură. În bucătărie era dezordine, vase nespălate, iar pe masă o listă cu „ce mai trebuie cumpărat”.

— Ai luat pâine? — m-a întrebat Radu fără să se uite la mine.

— Nu am avut timp, am stat peste program la serviciu.

— Păi și ce mâncăm diseară? — a bombănit el.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat: „Oare așa va fi toată viața mea? Să mă sacrific pentru toți și nimeni să nu vadă?”

În weekend, soacra a venit în vizită. A început să inspecteze casa, să comenteze că nu e destul de curat, că Maria are părul prea lung și că eu nu gătesc ca lumea.

— Pe vremea mea, femeile știau să țină casa! — a spus ea răspicat.

Radu a râs și a aprobat-o.
— Vezi, Irina? Ascult-o pe mama!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai eram eu. Eram doar o umbră care trăia pentru alții.

În acea noapte, am stat trează ore întregi. M-am uitat la Maria dormind liniștită și mi-am promis că nu vreau ca ea să creadă că așa trebuie să fie o femeie: să tacă și să înghită totul.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul. Am pus câteva haine pentru mine și pentru Maria, actele și o fotografie cu noi două zâmbind, dintr-o vacanță demult uitată. Radu dormea încă. Am lăsat o scrisoare pe masă:

„Radu,
Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi singura care luptă pentru această familie. Am nevoie să mă regăsesc și să-i arăt Mariei că viața nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit. Ai grijă de tine.”

Am ieșit pe ușă cu inima frântă, dar cu sufletul ușurat. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că respir din nou.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb dacă am făcut bine. Maria e mai liniștită, eu am început să zâmbesc din nou, dar uneori mă bântuie întrebarea: „Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să plece? De ce trebuie să ne pierdem pe noi înșine ca să salvăm ceva ce nu mai poate fi salvat?”