Între datorie și libertate: Povestea mea cu mama

— Nu mai am bani de întreținere, Maria, iar pensia nu-mi ajunge nici de medicamente! vocea mamei răsuna în receptor, ascuțită, cu o disperare pe care o cunoșteam prea bine. Eram în bucătăria garsonierei mele din București, cu mâinile tremurând pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile după o zi epuizantă la birou. Aveam 28 de ani, un job decent la o firmă de contabilitate, dar salariul meu abia îmi ajungea să plătesc chiria, să-mi cumpăr mâncare și să pun deoparte pentru visul meu: o vacanță la mare, doar pentru mine.

— Mamă, ți-am trimis luna trecută 500 de lei. Nu pot să-ți dau mai mult acum, am și eu cheltuieli, am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a frânt la jumătate. Știam ce va urma.

— Tu nu înțelegi! Eu nu mai pot, Maria! Toată viața m-am sacrificat pentru tine, iar acum mă lași să mă descurc singură? Ce fel de fată ești?

M-am simțit mică, vinovată, ca atunci când eram copil și nu reușeam să iau nota zece la matematică. Mama știa exact unde să apese. Îmi amintesc cum, în copilărie, stăteam cu orele la coadă la pâine cu ea, cum număram fiecare leuț pentru rechizite. Tata a plecat când aveam opt ani și nu s-a mai uitat înapoi. Mama a rămas singură, cu două joburi și o fată care nu înțelegea de ce nu poate avea păpușa aia scumpă din vitrină.

Anii au trecut, am învățat să mă descurc singură. Am intrat la facultate în București, cu bursă, și am muncit din greu. Îmi promiteam mereu că, atunci când voi avea bani, îi voi da mamei tot ce nu a avut. Dar realitatea e alta: viața de adult e scumpă, iar visurile se amână mereu pentru „când o să fie mai bine”.

În fiecare lună, mama mă suna cu o nouă urgență: factura la gaze, frigiderul stricat, analizele medicale. La început îi trimiteam tot ce puteam, uneori rămânând eu fără bani de mâncare. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mă certa:

— Maria, nu poți să trăiești așa! Trebuie să-ți pui și tu limite. Mama ta trebuie să înțeleagă că ai și tu viața ta.

Dar cum să-i spun mamei „nu”? Cum să-i explic că nu pot fi salvarea ei la nesfârșit? Într-o seară, după ce i-am trimis ultimii bani din cont, am izbucnit în plâns. M-am simțit ca o trădătoare pentru că am avut un gând egoist: „Dacă n-ar mai fi atâtea probleme, aș putea să trăiesc și eu puțin pentru mine.”

A doua zi, la birou, șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat la el:

— Maria, ai greșit din nou la raportul ăsta. Ce se întâmplă cu tine?

Am dat din umeri, rușinată. Nu puteam să-i spun că mintea mea era mereu la Ploiești, la facturile mamei, la frica ei de singurătate. Începusem să mă izolez de colegi, să refuz ieșirile în oraș, să trăiesc doar pentru a supraviețui.

Într-o duminică, am decis să merg acasă. Când am intrat în apartamentul nostru micuț din Ploiești, mama stătea pe canapea, cu televizorul dat încet și ochii roșii de plâns.

— Ce-ai pățit, mamă? am întrebat-o.

— Nimic… doar că mi-e greu. Mă simt singură. Toate prietenele mele au copiii aproape. Tu ești mereu ocupată.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Mamă, te iubesc. Dar nu pot să fiu mereu aici. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu o mai iubesc deloc.

— Deci asta e răsplata pentru tot ce am făcut? Să mă lași singură?

Am plecat capul. Nu era nimic ce aș fi putut spune ca să-i aline durerea. Dar nici nu mai puteam trăi cu povara asta.

În trenul spre București, m-am uitat pe geam la câmpurile care treceau în viteză și m-am întrebat: oare cât din viața mea e a mea cu adevărat? Cât trebuie să sacrificăm pentru părinții noștri? Unde se termină datoria și începe libertatea?

De atunci, am început să pun limite. I-am spus mamei că pot ajuta doar când îmi permit. A plâns, m-a certat, dar încet-încet a început să se descurce mai mult singură. Relația noastră s-a schimbat — nu mai suntem la fel de apropiate, dar nici eu nu mai sunt prizoniera vinovăției.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva sunt egoistă. Dar poate că iubirea adevărată nu înseamnă să renunți la tine pentru celălalt, ci să găsești un echilibru.

Oare câți dintre noi trăim cu această povară? Câți avem curajul să spunem „ajunge” fără să ne simțim răi? Voi ce ați face în locul meu?