Casa lor, visele noastre: Când părinții aleg cui să întindă mâna

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa, cu cutiile astea peste tot și cu chiria care crește în fiecare an! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc loc printre sacii cu haine și cutiile cu cărți.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-și găsească cuvintele. — Știu, Maria… dar ce vrei să fac? Să mă duc la tata și să mă rog de el? Să mă umilesc iar?

Am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori nu discutasem despre asta? De câte ori nu ne promisesem că nu vom lăsa banii să ne distrugă? Și totuși, aici eram, la 34 de ani, încă chiriași într-o garsonieră de la marginea Bucureștiului, în timp ce părinții lui Vlad locuiau într-o vilă cu patru camere goale în Băneasa.

— Nu e vorba să te umilești, Vlad! E vorba că suntem familia lor! Au ajutat-o pe sora ta să-și ia apartament în Pipera, i-au dat bani de avans și mobilă nouă! Noi ce suntem? Copiii de mâna a doua?

Vlad a oftat adânc și s-a trântit pe canapea. — Nu înțelegi… Tata zice că trebuie să ne descurcăm singuri. Că el și mama au muncit pentru ce au și că nu e sănătos să ne dea totul pe tavă.

— Dar nu cerem totul pe tavă! Cerem doar un ajutor, un început! am spus eu, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. — Știi cât mă doare când merg la ai mei și îi văd cum se chinuie cu pensia lor mică? Ei ar da orice să ne ajute, dar n-au de unde! Iar ai tăi… ai tăi nici măcar nu întreabă dacă avem nevoie de ceva!

Vlad a rămas tăcut. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine, dar nu voia să recunoască. Între el și tatăl lui fusese mereu o relație rece, plină de reguli și așteptări. Mama lui era mai caldă, dar nu avea niciodată ultimul cuvânt.

În seara aceea n-am mai vorbit. Am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui. Dimineața m-am trezit devreme și am plecat la serviciu fără să-l trezesc. La birou, colega mea Ioana m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu prea… am răspuns eu, încercând să zâmbesc. Ne certăm iar din cauza părinților lui Vlad.

Ioana a dat din cap cu înțelegere. — Știu cum e… La noi a fost invers. Părinții soțului meu ne-au ajutat cu tot ce au putut. Dar știi ce? Tot am avut probleme. Când primești ajutorul ăsta, parcă trebuie să le fii recunoscător toată viața.

Am oftat. — Măcar ai avut șansa asta… Eu simt că nu contez pentru ei. Că nu suntem destul de buni.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta cu ochii roșii de oboseală. — Am vorbit cu tata azi… a zis încet.

M-am oprit în ușă, cu inima bătând nebunește. — Și?

— Mi-a zis că nu e momentul potrivit. Că vremurile sunt nesigure și că trebuie să fim responsabili. Că dacă ne-ar da bani acum, ar fi ca și cum ne-ar răsplăti pentru că nu suntem destul de independenți.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. — Nu pot să cred… Dar pentru Oana a fost momentul potrivit? Pentru ea au avut bani?

Vlad a dat din umeri neputincios. — Tata zice că ea era singură atunci, după divorț… Că avea nevoie mai mare.

— Și noi ce suntem? Noi nu contăm? am strigat eu printre lacrimi.

În zilele următoare am început să evit discuțiile despre casă. Dar tensiunea plutea mereu între noi. Fiecare vizită la socri era un chin: mesele tăcute, privirile reci ale socrului meu, întrebările mamei lui Vlad despre „cum merge chiria”.

Într-o duminică, după o astfel de vizită, am izbucnit din nou.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să merg acolo! Mă simt ca o cerșetoare!

Vlad s-a uitat la mine lung. — Maria… dacă vrei, putem încerca să luăm un credit singuri. Dar știi bine că nu ne ajunge avansul fără ajutorul lor.

— Atunci ce facem? Rămânem aici toată viața? Fără copii, fără spațiu? Doar pentru că părinții tăi cred că nu merităm?

Am simțit cum ceva se rupe între noi. Începusem să-l văd pe Vlad ca pe un complice al nedreptății părinților lui. El se simțea prins la mijloc: între loialitatea față de familia lui și dragostea pentru mine.

Într-o seară târzie, după o altă ceartă mocnită, Vlad a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Maria… eu te iubesc. Dar nu pot schimba ce simt ai mei. Putem doar să luptăm împreună sau… sau să ne lăsăm doborâți de asta.

L-am privit lung. Îl iubeam și eu, dar eram obosită de atâta luptă. De atâta nedreptate.

Au trecut luni de zile până când am reușit să strângem suficient pentru un avans mic la un apartament vechi într-un cartier modest. N-a fost vila visurilor mele, dar era al nostru. Părinții lui Vlad n-au venit la mutare; doar mama mea a adus o plapumă veche și două farfurii crăpate.

Ani mai târziu încă mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească atunci când familia te lasă singur? Merită oare să sacrifici iubirea pentru orgoliile și regulile altora?