Nu vreau să-mi sacrific viața doar pentru a locui cu soacra mea

— Nu vreau să locuiesc cu tine, mamă, nu în felul acesta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei mici, unde lumina de februarie părea să apese și mai tare pe umerii noștri. Damir, soțul meu, se uita la mine cu ochii mari, neîncrezător, iar Vesna, soacra mea, își strângea buzele subțiri, ca și cum ar fi încercat să-și înghită furia.

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie așa de greu, Irina, a spus ea, cu vocea aceea tăioasă care mă făcea mereu să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Eu doar încerc să vă ajut. Dacă nu era banii mei, nici nu v-ați fi gândit la un apartament cu trei camere!

M-am uitat la Damir, căutând sprijin, dar el și-a coborât privirea spre podea. Știam că îi era greu. Vesna rămăsese văduvă acum doi ani, iar de atunci, prezența ei în viața noastră devenise aproape sufocantă. Fiecare decizie, fiecare plan, fiecare vis pe care îl aveam împreună era trecut prin filtrul ei. Și acum, când în sfârșit găsisem un apartament micuț, dar cochet, în cartierul nostru preferat din București, ea insista să luăm unul mai mare, ca să poată locui cu noi.

— Irina, nu fi egoistă, a spus Damir încet, fără să mă privească. Mama nu are pe nimeni. Și-a sacrificat toată viața pentru mine. Cum să o las singură?

— Dar eu? am întrebat, simțind cum mi se strânge inima. Eu nu contez? Nu merit și eu un început doar al nostru?

Vesna a oftat teatral și s-a ridicat de pe scaun, trântind ușor cana de ceai pe masă. — Voi faceți cum vreți. Dar să știți că fără ajutorul meu, nu vă veți descurca. Și să nu veniți apoi să-mi cereți bani!

Ușa s-a închis cu un zgomot sec. Am rămas singuri, eu și Damir, într-o liniște apăsătoare. Am simțit că mă sufoc. Am crescut într-o familie unde fiecare avea spațiul lui, unde mama și tata se certau, dar niciodată nu ne-am simțit invadați. Acum, la 29 de ani, mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

— Irina, nu vreau să te pierd, dar nici pe mama nu pot s-o las singură, a spus Damir, încercând să mă ia de mână. Dar eu m-am tras înapoi.

— Nu e vorba doar despre spațiu, Damir. E despre noi. Despre cine suntem și cine vrem să fim. Dacă acceptăm asta acum, nu vom mai avea niciodată intimitate. Nu vom mai fi niciodată doar noi doi.

Am petrecut noaptea aceea fără să dormim. Fiecare dintre noi era prins între loialitate și dorință, între datorie și iubire. Dimineața, am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. La birou, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Pari terminată.

I-am povestit totul, iar ea a râs amar.

— Știi câte femei cunosc care trăiesc cu soacrele lor? Și câte dintre ele mai au viață privată? Să nu faci greșeala asta, Irina. O să-ți pierzi mințile.

Vorbele Mirelei mi-au rămas în minte toată ziua. Am început să mă gândesc la toate momentele în care Vesna îmi critica mâncarea, felul în care îmi aranjam hainele sau chiar modul în care îi vorbeam lui Damir. Îmi aminteam cum, de fiecare dată când încercam să petrecem o seară doar noi doi, ea găsea un motiv să ne întrerupă: ba că îi e rău, ba că are nevoie de ceva din magazin, ba că vrea să ne povestească despre tinerețea ei.

În weekend, am mers să vedem apartamentul cu trei camere pe care îl voia Vesna. Era spațios, luminos, dar rece. Nu simțeam nimic. Nu era al nostru. Era ca și cum viața noastră ar fi fost deja împărțită în camere: una pentru noi, una pentru ea, una pentru compromisuri.

— E perfect! a exclamat Vesna, zâmbind larg. Aici putem fi o familie adevărată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu o familie „adevărată” în felul acesta. Voiau să-mi ia libertatea, să-mi ia începutul. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

Seara, acasă, am avut cea mai grea discuție din viața mea cu Damir.

— Dacă alegi apartamentul acesta, eu nu mă mut. Nu pot. Nu vreau să trăiesc așa. Prefer să stăm cu chirie toată viața decât să-mi pierd liniștea.

Damir s-a uitat la mine lung, cu ochii umezi. — Și dacă mama nu se descurcă singură?

— O ajutăm, dar nu locuind împreună. Putem să-i găsim o garsonieră aproape de noi. Putem să o vizităm zilnic. Dar nu pot să-mi sacrific viața de cuplu pentru asta.

A urmat o săptămână de tăceri grele și priviri furișe. Vesna nu ne-a mai sunat. Damir era tot mai retras. Într-o seară, m-a luat de mână și mi-a spus:

— Am vorbit cu mama. Nu e fericită, dar va accepta. O să-i căutăm o garsonieră aproape. Nu vreau să te pierd.

Am izbucnit în plâns. Nu de tristețe, ci de ușurare. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că am câștigat ceva pentru mine.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei au curajul să spună „nu” când toată lumea le cere să spună „da”? Câte dintre noi ne permitem să ne alegem propria fericire înaintea compromisului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?