Sub Cerul Gri al Bucureștiului: Fuga Mea din Propria Viață

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea mea a spart liniștea din sufrageria noastră mică, unde ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic nebun. Mihai s-a oprit din mestecat, furculița i-a căzut pe masă. Ochii lui căprui, mereu calmi, s-au umplut de o spaimă pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Ce-ai pățit, Ioana? Ce vrei să spui?
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât mă miram că nu se sparge pieptul.
— Nu mai pot să fiu soția ta. Nu mai pot să fiu mama perfectă, fata ascultătoare a mamei mele, colega model la birou. Simt că mă sufoc.
Mihai s-a ridicat brusc, scaunul s-a răsturnat.
— Ioana, ce prostii spui? Avem un copil! Avem rate! Ce vrei să faci? Să fugi?
Am izbucnit în plâns. Da, voiam să fug. Să fug de mine însămi, de viața pe care o trăiam ca pe o haină prea strâmtă.

A doua zi dimineață, când Mihai și fetița noastră, Ana, încă dormeau, mi-am pus câteva haine într-un rucsac și am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Am lăsat un bilet pe masă: „Iartă-mă. Trebuie să mă regăsesc.”

Am ajuns la Gara de Nord cu sufletul gol și buzunarele aproape la fel. Nu aveam niciun plan. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Raluca.
— Ioana, ești nebună? Unde te duci?
— Nu știu… Poate la Cluj, poate la Constanța… Poate niciunde.
— Vino la mine până te liniștești.
Dar nu voiam să mă liniștesc. Voiam să simt că trăiesc altfel decât în rutina aceea sufocantă. Am luat primul tren spre Brașov, fără să-mi pese unde ajung.

În compartiment, o bătrână cu basma m-a întrebat unde merg.
— Fug de acasă, am spus sincer.
— De acasă nu fugi niciodată cu adevărat, draga mea, mi-a răspuns ea cu un zâmbet trist.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. M-am plimbat prin Brașov ca o fantomă, dormind la pensiuni ieftine și evitând telefoanele de la Mihai și mama mea. Mesajele lor erau pline de disperare și furie: „Cum ai putut să ne faci asta?” „Ana plânge după tine!” „Ești egoistă!”

Într-o seară, am răspuns mamei:
— Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să fiu doar ce vrei tu.
— Ioana! Ai o familie! O femeie adevărată nu-și lasă copilul! Ce exemplu îi dai?
Am închis telefonul tremurând de vinovăție și rușine.

Au trecut două săptămâni până când am găsit curajul să mă întorc în București. Nu acasă — nu eram pregătită să-i văd pe Mihai și Ana — ci la Raluca. Ea m-a primit cu brațele deschise.
— Ai nevoie de ajutor profesional, Ioana. Nu ești bine.
— Sunt doar obosită…
— Nu ești doar obosită. Ești pierdută.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost ca o explozie: am plâns tot timpul, povestind despre cum m-am simțit mereu insuficientă — pentru mama mea, pentru Mihai, pentru Ana, pentru toată lumea.

— Ce vrei tu cu adevărat? m-a întrebat psiholoaga.
Nu am știut ce să răspund.

Între timp, Mihai a venit la Raluca acasă.
— Ioana, nu pot să te iert pentru ce ai făcut Anei. Dar vreau să înțeleg… De ce?
— Pentru că nu mai eram eu însămi. Pentru că mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea.
— Și Ana? Ea ce vină are?
Nu am avut răspuns.

Au urmat luni de terapie și discuții tensionate cu Mihai și mama mea. Ana m-a privit cu ochi mari și triști când am venit s-o văd prima dată după plecare.
— Mami, de ce ai plecat?
Am îngenuncheat lângă ea și am plâns împreună.

Familia mea s-a destrămat încet-încet. Mihai a început să vorbească despre divorț. Mama nu mi-a mai răspuns la telefon o vreme. Prietenii m-au judecat sau s-au îndepărtat.

Dar eu am început să respir din nou. Am găsit un job part-time la o librărie mică din centru și am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: vinovăție, furie, dorință de libertate.

Într-o zi ploioasă ca aceea în care am fugit prima dată, am stat pe banca din fața librăriei și am privit oamenii grăbiți sub umbrele.
M-am întrebat: Oare chiar putem fugi vreodată de cine suntem? Sau doar ne schimbăm decorul și purtăm aceeași povară cu noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fuga nu e soluția — dar nici întoarcerea la ceea ce te sufocă nu e viață adevărată.

Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți pe voi înșivă? Ați avea curajul să rupeți totul sau ați rămâne pentru ceilalți?