Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul
— Radu, nu poți să-mi spui că iarăși eu sunt de vină! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea paltonul pe umeri, pregătit să plece.
— Mamă, nu e vorba de vină, dar Irina are dreptate. Nu putem să venim la țară în fiecare weekend. Avem și noi viața noastră, a răspuns el, evitându-mi privirea.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Casa era tăcută, doar ceasul din sufragerie mai bătea monoton. M-am așezat pe marginea patului și am privit pe fereastră la copacii goi. Îmi amintesc cum, acum douăzeci și cinci de ani, Radu alerga prin curte, cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă. Atunci eram totul pentru el. Acum, parcă nici nu mai exist.
Irina a apărut în viața lui ca o furtună. Frumoasă, deșteaptă, mereu cu răspunsul pregătit. La început am încercat să o plac. Am gătit pentru ea sarmale și cozonac, am povestit despre copilăria lui Radu. Dar ea zâmbea politicos și apoi schimba subiectul. Odată, când i-am spus că la noi în familie femeia gătește duminica pentru toți, mi-a răspuns: „Noi preferăm să comandăm pizza și să ne uităm la filme.” Am simțit atunci că nu sunt pe aceeași lungime de undă.
De fiecare dată când încercam să mă apropii de ei, Irina ridica un zid invizibil. Când veneau în vizită, stătea mai mult pe telefon sau vorbea despre jobul ei la bancă. Radu râdea la glumele ei și îi aducea ceaiul preferat. Eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă.
Într-o seară, după ce au plecat, am izbucnit în plâns în fața surorii mele, Viorica.
— Nu mai pot, Viorico! Parcă nu mai am niciun rost. Radu nu mă mai ascultă deloc. Tot timpul îi ia apărarea Irinei.
— Lasă-i, Marie, copiii trebuie să-și trăiască viața lor. Nu te mai consuma atâta! mi-a spus ea, dar eu nu puteam să accept.
A doua zi dimineață i-am sunat. Vocea Irinei era rece:
— Bună dimineața! Ce s-a întâmplat?
— Voiam doar să vă invit la masă duminică…
— Nu cred că putem veni. Avem planuri cu niște prieteni.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să nu plâng la telefon.
— Poate altă dată…
— Da, sigur…
Când am închis, am izbucnit din nou în lacrimi. Mi-am amintit de mama mea, cum venea la noi cu plasele pline și cum îi făceam mereu loc la masă. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să fiu eu cea lăsată pe dinafară.
Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri de la cofetărie și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă.
— Bună ziua…
— Am trecut să văd ce mai faceți…
— Puteai să ne suni înainte… a spus ea, fără să mă invite înăuntru.
Radu a apărut din sufragerie.
— Mamă! Ce surpriză! Hai intră…
Am intrat și am simțit imediat tensiunea din aer. Irina s-a retras în dormitor sub pretextul că are o ședință online.
— Radu, nu știu ce să mai fac… Nu mai sunteți ca înainte…
El a oftat adânc.
— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm. Irina e obosită, are mult de muncă…
— Dar eu? Eu nu contez?
— Ba da! Dar trebuie să înțelegi că avem și noi viața noastră.
Am plecat acasă cu sufletul greu. Zilele au trecut una după alta, toate la fel de goale. Prietenele mele vorbeau despre nepoți și vizite de familie. Eu mă uitam la telefon sperând să primesc un mesaj de la Radu.
Într-o seară, am primit un telefon de la el.
— Mamă… Irina e însărcinată.
Am simțit cum mi se luminează sufletul.
— Felicitări! O să fiu bunică!
— Da… Dar te rog… Să nu insiști prea mult. Irina are nevoie de liniște.
M-am simțit din nou dată la o parte. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea insistentă? Poate că nu știu să mă adaptez la lumea lor?
Când s-a născut fetița lor, Ana-Maria, am mers la maternitate cu un buchet mare de flori. Irina m-a privit rece și mi-a spus:
— Mulțumim că ai venit… Dar suntem obosiți…
Radu m-a îmbrățișat scurt și m-a condus la ușă.
În drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am plâns în hohote. Oare așa arată bătrânețea? Să fii mereu pe dinafară? Să nu mai contezi?
De atunci au trecut doi ani. Îmi văd nepoata rar, doar când Irina are nevoie să stea cineva cu ea câteva ore. Atunci mă simt din nou vie. Dar când plec, casa devine iar pustie.
Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că ar trebui să-i las în pace. Poate că dragostea de mamă trebuie să știe când să se retragă… Dar cum poți să te oprești din a-ți iubi copilul?
Mă uit la pozele cu Radu mic și mă întreb: Oare va veni o zi când va înțelege cât doare să fii dat la o parte? Sau poate că eu trebuie să învăț să trăiesc cu dorul acesta? Ce ați face voi în locul meu?